MĂRIA SA, BULANUL

Greşeala politicienilor români este aceea că se încăpățânează să mizeze ”până-n pânzele albe” pe un cal mort. Ni se sugerează ideea că altă soluție nu este. Doar drumul pe care știu ei să meargă este singura soluție. În rest nimic nu mai există, nimic nu mai contează, nimic nu ne mai scoate la liman. Cine nu este de acord cu ceea ce spune liderul înseamnă că este împotriva lui, iar dacă ești împotriva lui înseamnă că ești împotriva partidului. Cel care este împotriva partidului nu mai are ce căuta în PSD, de exemplu, în cazul celor care sunt împotriva gestului lui Liviu Dragnea de a se considera de neînlocuit, de neclintit, doar pentru că există o mașinărie bine unsă a activismului politic, mașinărie preluată în funcțiune de pe băncile Partidului Unic. Formula ”cine nu este cu noi este împotriva noastră” a ajuns astăzi să definească atitudinea pe care și-o motivează conducerea partidului (nu numai la PSD, ci și la PNL, ALDE, PMP, UDMR), astfel încât să putem foarte ușor să identificăm întinderea ciumei roșii, după strigăturile de bâlci ale străzii.

Dacă ar fi să ne detașăm de nervozitatea timpului prezent, parcurgând întâmplările zilei imparțiali, judecându-le după logica derulării faptelor, normal ar fi fost ca Liviu Dragnea să accepte suspendarea din funcțiile pe care le deține, până ce instanțele de judecată vor ajunge la o soluție finală care să-i certifice prezumția de nevinovăție. Să spună indubitabil dacă este sau nu vinovat. Chiar dacă prezumția de nevinovăție îl poate păstra în aceste funcții publice, cutuma, de această dată universal valabilă, extrage prin suspendarea din funcție sau funcții persoana în cauză, protejând sistemul axiologic de tot bâlciul ce inundă spațiul public, evident din partea opoziției politice, care de slabă și inexistentă ce este astăzi, a ajuns să regizeze hărmălaia cu ajutorul unei pseudo-societăți civile, atâta timp cât lătrătorii se dovedesc a fi mercenari cu state.

Auto suspendarea din funcțiile publice nu înseamnă un semn de slăbiciune, o recunoaştere a vinovăției. Este pur și simplu un gest civic responsabil, de delimitare a responsabilităților care decurg din funcțiile pe care le deții și eventuala influenţă voită sau nevoită asupra actului de justiție. În fața legii, atunci când planează asupra ta o suspiciune, este bine să apari ca simplu cetățean și nu ca ”domnul președinte”, în cazul lui Liviu Dragnea.

Dacă ar fi să ne raportăm strict la ceea ce se întâmplă în țară, conducătorii români nu au acea neobrăzare a celor cu trei perechi de cojones, dovedindu-se mai mult timizi decât îndrăzneți. Ei vor cu tot dinadinsul să-și păstreze nealterat avantajul obținut, de regulă, conjunctural, cu eforturi dacă se poate  minime, să fie ”uitați” în astfel de funcții cât mai mult timp. Cu cât scandalul care se iscă în jurul lor devine mai persistent cu atât soarta lor este pecetluită. Nu vor scăpa de furia mulțimii oricât de indiferenți ar apărea ei că sunt. De la Petre Roman la Viorica Dăncilă, ori de câte ori strada s-a inflamat, au fost nevoiți (sau vor fi nevoiți) să-și pună coada între picioare și să plece însoțiri vor vedea cu ochii, fără a se mai face apel la prezumția de nevinovăție sau la orice altă circumstanţă atenuantă. Strada strigă: Jos! – o zi, două, trei, atunci în a patra zi, cel atacat (pe drept sau pe nedrept), trebuie să se ducă încotro îl vor duce pașii săi alegători. Suntem o națiune care ne înfierbântăm în stil balcanic, repede și pe de geaba, care nu ezităm să promovăm spiritul turmei ca valoare fundamentală a  existenței în comunitate. Nu avem nevoie decât de un lider care să ne dea azimutul și… restul reușim noi să facem! Să ne îmbulzim, să strigăm, să devenim agresivi, violenți, cuceritori aceasta este temea noastră pentru acasă pe care niciodată nu am ezitat să ne-o facem cu simț de răspundere, chiar dacă pe fond nu am înțeles nimic din ceea ce am strigat sau ne-a fost dat să citim de pe pancartele democrației induse. În afara unora, care ajung să fie minoritari (doar pentru că știu să gândească cu neuronii lor), marea majoritate a străzii este ocupată de acele tigve goale, prin care suflă vântul sau chiar uraganele, provocând actele de violență gratuită, dar care are libertatea de a se impune, în timp ce jandarmii sau organele de ordine reușesc doar să ”ciupească de buce” pe câte un manifestant care, la rândul său, țipă de-și sperie singur toți dracii, că, vezi Doamne, în România este atacată democrația la beregată de către brutele de jandarmi, împufoșate de rețineri greu de explicat. În replică, la vecinii noștri maghiari, în situații identice, organele lor de ordine nu au un limbaj comun cu manifestanții. În timp ce strada țipă, urlă, înjură (la fel ca la noi), jandarmii lor își fac datoria față de statul maghiar instaurând, în timp real, ordinea pe străzile Ungariei, prin metodele specifice, care nu exclud bumbăceala, atunci când manifestanții și-o cer singuri în meniul zilei. Sunt agresivi, violenți, primesc pe măsura acestor manifestări. La calm se răspunde cu calm, la agresivitate se răspunde cu Măria Sa, Bulanul!

ADI CRISTI