24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Nu vom greși dacă vom afirma că suntem țara nimănui, cultivând astfel un nou ”paradox funcțional”. Într-o astfel de situație, fiecare dintre noi are dreptate, știe cel mai bine ce este de făcut, este dispus să ofere aceste soluții, doar ca el să fie luat în seamă, ascultat și ajutat. Nimeni nu dorește să-l asculte pe cel de lângă el sau să-i dea crezare. Toți gândim doar prin prisma implicării persoanei noastre în acest tăvălug care a început să ducă țara la vale. Nu mai este vorba că ne ducem noi la vale, ci pur și simplu: se duce țara la vale sau…”la dracu”. Avem această viziune apocaliptică, avem această inevitabilă vizualizare a prăpădului. Noi, țara și dezastrul.
Dacă ar fi să ieșim din noi, să ne plasăm undeva, în exteriorul spațiului populat, a ceea ce facem noi în fiecare zi, atunci am avea imaginea reală a întregii grozăvii. Atunci ne-am da seama cât de mărunți și de triviali am ajuns să fim, chiar și atunci când mesajele noastre se doresc a fi puse în slujba țării, în slujba aproapelui nostru. De fapt, acestea nu sunt altceva decât ”mângâierile porcului pe burtă”, singurul gest care a rămas să ne mai hrănească orgoliile și vanitățile celor care contează, a celor de care depinde soarta lumii, când lumea aceasta la care facem referire înseamnă de fapt interesele noastre, fără de care nu am mai fi motivați să strigăm și să ne cerem țara înapoi. Ați lua țara înapoi înseamnă de fapt a ajunge tu în funcțiile de la înălţimea cărora să ai acces neîngrădit la resurse. Traian Băsescu prin dominaţia sa habotnică a stricat acel echilibru creat cu ajutorul alternanței la guvernare. Din 1992 și până în 2004 clasa politică a fost liniştită, anesteziată în partea sa de ”a pune mâna pe putere”, tocmai prin alternanţa la guvernare, astfel încât a existat un mandat social-democrat 1992-1996, unul al dreptei (CDR) 1996-2000, din nou un mandat social-democrat 2000-2004, apoi un nou mandat al dreptei 2004-2008, pentru ca din 2008 Traian Băsescu să-și păstreze pedeliștii la putere, în ciuda rezultatelor electorale, formând pur și simplu ignorarea cutumei pe care președintele o slujea, aceea de a da voie partidului care a ieșit primul în alegeri (fără să fi câștigat 50%+1 voturi) să formeze o majoritate parlamentară. Și în 2004, dar și în 2008 Traian Băsescu a influenţat grosolan formarea acestor majorități, astfel încât alternanța la guvernare a fost stopată, rezultând acumularea unor tensiuni ce au dus la ceea ce se întâmplă astăzi. Anii 2012 și 2016 au însemnat anii marilor frământări, ce au impus conducătorilor de atunci construirea acelui stat paralel care i-a permis lui Traian Băsescu să-și păstreze influența în actul decizional (până la sfârșitul celui de-al doilea mandat prezidențial – decembrie 2014), pentru ca, mai apoi, următorul președinte, Klaus Iohannis, să fie pus de fapt în joc, ca o piesă interschimbabilă ce a fost nevoită să ia forma și dimensiunea locului destinat președintelui.
Ceea ce se întâmplă astăzi în stradă nu este o noutate. Nu este ceva ieșit din comun. Asistăm la modul în care a reușit să degenereze protestele de stradă ce au fost stinse în trecut înainte de a atinge astfel de intensități maxime, ce au început chiar să degenereze în acte de violență, agresivități verbale dar și fizice, atâta timp cât alternanța la guvernare nu mai funcţionează sau își prelungește producerea peste timpul de suportabilitate al celor investiţi cu puterea votului.
Chiar dacă, în acești doi ani de guvernare Dragnea, coaliția politică a schimbat deja trei guverne, nici unul dintre acestea nu a fost demise pe fondul nemulțumirilor populației, a lipsei de performanță, ci doar din cauza unor nepotriviri de caracter între prim miniștri propuși de Liviu Dragnea și Liviu Dragnea, cel care se dovedește a fi mult prea mic pentru o pălărie atât de mare, oferită, trebuie să recunoaștem, de toți membrii de partid ai PSD, cei peste 700.000 posesori de carnete PSD, care în marea lor majoritate l-au ales în veșnicie pe teleormăneanul transfug din tabăra lui Traian Băsescu, pentru a conduce oștile pesediste părăsite de olteanul Victor Ponta.
Ceea ce a reușit să facă Traian Băsescu din PD, a reușit și Liviu Dragnea din PSD. Unitatea și stabilitatea – acestea au fost cele două dimensiuni făcute pulbere de ambii conducători, după ce, fiecare în felul său, și-a împlântat colții nu în bucile adversarilor, ci pur și simplu în grumazul propriului lor partid. Ca niște vampiri au atacat partidul, după ce acesta s-a lungit la piciorele lor, în semn de ”supunere și slujire până la moarte”.
Astăzi nu mai avem partide politice cu coloană vertebrală, demne, verticale. Avem un soi de scursuri care sunt în căutare de uși fără praguri, pe sub care să se poată strecura, așa cum suntem blestemați să avem o societate civilă dezarticulată, gata oricând să-și omoare părinții sau pe toți cei care nu strigă alături de ei lozinci în care nimeni nu mai este dispus să creadă. Fac această gălăgie doar pentru a se auzi, doar pentru ca mecanicul de locomotivă distrat să fie făcut atent la bariera de cale ferată ocupată de vajnicii gălăgioși, violenți și agresivi, în numele statului paralel, cel care în ochii lor injectați ar trebui să apară sub forma statului de drept, democrat și numai bun de apărat. Printre aceste oi ieșite din casă, în căutare de turmă, îi mai zărim din întâmplare, ca un accident tragic, pe Ana Blandiana, pe Mihai Șora sau pe un alt simbol național, plecat de acasă să cumpere sifon, pâine sau pur și simplu să mai vadă cum mai respiră țara lor: pe nas sau pe gură?
ADI CRISTI
