Inițiatorii moțiunii de cenzură cred că au apreciat corect, chiar dacă șansele de a trece au fost practic inexistente (atâta tip cât nu mai putem vorbi despre legile politicii în dispută directă cu legile aritmetice) că acțiunea în sine a fost de fapt un exercițiu onorabil de a se lua în seamă, de a uza de toate instrumentele luptei politice parlamentare, care să le permită o vizibilitate maximă. Un cadru aglomerat cu tot felul de personaje principale și mai ale importante ale zilei, alături de toate televiziunile de știri din țară, precum și a corespondenților televiziunilor lumii, fără a-i uita pe reprezentanții ambasadelor țărilor acreditate la |București. Un prilej mai bun de a striga și de a dezbate nici că nu se găsea mai bun, acum în preajma vacanței de vară a |Parlamentului României. Ceea ce se poate observa din start este ”zbaterea pe uscat” a opoziției politice, altoită spre învigorare, cu acea partea gălăgioasă și violentă a pretinsei societăți civile, fără însă ca acest efort gălăgios să întrevadă, cel puțin, o deschidere mai mare, prin care să încapă speranțele producerii viitoarelor fisuri. Există peste tot această ”speranță care moare ultima”, chiar și după ce votul majoritar ar interzice, prin modificarea regulamentului camerelor, pătrunderea acestor grupuri de țipuitori și de țipuitoare, care în aparență dau semne de violență, de exprimare gălăgioasă și chiar cu accente pudibonde, ieșind din tiparele dialogului de idei ce ar trebui să fie la îndemâna dezbaterilor parlamentare, procedee democrate, în care supremația rezultatelor ar trebui să fie garantată de acel sistem axiologic care să promoveze în exclusivitate competiția valorii.
La noi încă nu se poate vorbi de o astfel de competiție, chiar și numai pentru că nu avem încă răbdarea necesară de a-l asculta pe cel care a început să vorbească primul, așa cum, cel care este mai iute de vorbire, uită să se mai oprească și să-și lase astfel competitorul să-și expună și el punctul de vedere, părerea, soluția propusă, considerată de acesta că este soluția cea mai bună, interesului național.
Noi încă nu ne folosim de valoarea dialogului, preferând să vorbim fiecare pe timpul său, producând adevăratele monoloage fără putința cursivității, care ar genera necesara dezbatere, astfel încât problema despre care se vorbește să își găsească acea rezolvare în spiritul celor spuse, înțelese și însușite. Continuă să vorbim vrute și nevrute, să ne auzim doar noi ceea c e spunem, să fim ignorați total de cei care ne huiduie, de înjură, ne lovesc cu acea ușurință greu de înțeles cu ajutorul căreia borfașii reușesc să se strecoare prin viață intimidând și nicidecum convingând.
Cred că dacă s-ar organiza și în politica actuală, ca în Evul Mediu, competiții ale castelanilor, care se provocau la luptă astfel încât, rezultatele acesteia să pecetluiască soarta castelului și mai apoi a regatului, s-ar simplifica la maxim toate orgoliile și vanitățile care fracturează profund climatul actual. Politicienii au ajuns prin cota slabă pe care o au să fie pur și simplu ignorați, în timp ce oamenii străzii reușesc să devină parteneri credibili de dialog cu Klaus Iohannis, de exemplu, în dezbaterile pe care președintele le pregătește pentru scrierea noului său program electoral.
Strada și, mai nou, plenul camerelor parlamentare sau chiar plenul Parlamentului devine spațiul gregar al ”adunaților din copăceni”, cei care beneficiind de calitatea de parlamentar român, cu drepturi depline, își permite să ignore regulile de bun simț ale funcționării Parlamentului și să aducă ”grupuri de vizitatori” care o dată ajunși în spațiile oferite publicului doar pentru a fi vizitate, le este permis să le ocupe pur și simplu, urlând ca apucații, strigând ca din gură de șarpe, că ciuma roșie îi molipsește, îi atacă, îi ucide. Teroarea aceasta useristă nu are cum să mai continue așa, sub privirile pașnice și binevoitoare ale celor care ar trebui să le arate care sunt prerogativele legii raportate la calitatea lor de aleși ai poporului. Ignorarea votului majoritar nu face decât să înăsprească șansa unui dialog constructiv, a unui dialog care să construiască următorul pas înainte și nu doar să se dărâme ziua ceea ce unii construiesc timorați noaptea. Ar trebui ca toți să lucreze doar în schimbul de zi, să se privească față în față și să încurajeze dialogul, înțelegând fără prea mult eforturi că rolul puterii este de a-și pune în operă programul de guvernare, iar cel al opoziției nu poate fi altul decât acela de a-și pregăti alternanța la guvernare, doar că, aceasta din urmă, nu ar trebui pregătită sub forma unor golănisme, greu de înțeles, greu de relatat, dacă urmărim ca faptele pe care noi, ceilalți, le comentăm să fie și credibile, să aibă și necesarul succes la public, în cazul nostru, la poporul alegător.
ADI CRISTI