24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Oamenii continuă să moară din imprudență. Incendii, viituri, surpări de terenuri, ape învolburate. Se mai moare datorită clipei nefaste sau acțiunilor aparent domestice: la traversatul străzilor sau a șoselelor, din neatenție sau necunoaștere, din imprudență sau pur și simplu, cred unii, ”pentru că atunci le-a sunat ceasul”. Oamenii mor fără ca dispariția lor să poată fi ocolită, amânată sau chiar ignorată, începând cu cei din apropierea lor. Auzi pe unul de lângă tine cum exclamă: ”A murit și nen-tu!” ”Ei, da?! De unde știi?” ”M-am întâlnit cu ăl mic și m-a rugat să-ți spun, poate mergem și noi la groapă…” ”Mergem cum să nu mergem că săracu ne-a tot spus că el va veni la înmormântarea noastră, că a rămas singur cuc, numai înfiatul de fiu-său i-a mai rămas să-i țină lumânarea…” ”Lasă că a avut inimă de aur. Sărac, dar cu sufletul cât un Rai!” ”Că bine zici…Dar cum de a murit? ”L-a luat aseară puhoiul. Cu tot cu casă. Cu tot cu acarete și toate cele din gospodărie…” ”Si căruța?” ”Totul măi omule, nu auzi, totul…” ”Cu tot cu cai?” Păi nu știu de cai nimic, știu doar că de la casă și până în fundul grădinii nu a mai rămas nimic de lăsat ochii să privească!” ”Da mare urgie a mai fost. Cât de păcătoși ar trebui să fim pentru ca Dumnezeu să ne lovească atât de năprasnic?” ”Lasă nu te mai plânge. Fiecăruia i se dă atât cât poate să ducă. Nen-tu era el strângător de suflete rănite, de pe drumuri, prăpăstii, văgăuni dar nu s-a împăcat cu gândul că nu lungimea anilor contează, cât felul în care ajungi să-ți trăiești clipa. Ai noroc, ești salvat. Nu ai noroc…nu mai contează cât de înțelept sau de talentat poți să fii”. ”Așa o fi…. Stau și mă întreb unde vom ajunge. Ce se va alege de noi, cât de disperați vom mai trebui să fim pentru ca Dumnezeu să ne oprească și să ne pună la locul fiecăruia. Nu știu dacă ne vom așeza cu toții la locurile noastre, căci dacă Dumnezeu nu o face fiecare vom aștepta să dea peste noi puhoiul și să ne înece fără drept de salvare”. ”Vai de soarta noastră care ne așteaptă, căci aceea ce a fost, am reușit noi să o dăm pe după mână, să ne-o facem părtașa rănilor noastre. Ce ni se întâmplă astăzi ține de nevoia mult prea mare pe care nu reușim să o ridicăm deasupra capetelor noastre fără ca să existe pericolul prăbușirii bolovanului peste noi, așa cu a căzut peste casa lui”. ”Că bine zici. Vai de noi și de zilele noastre. Noi, cât crezi că o vom mai duce?” ”Noi?!” Ce-ți veni femeie bolândă? Că blondă nu te-am știut niciodată să fi fost. Păi, noi crezi că vom fi acoperiți de ape sau de pământul din rostogolire? Sărăcia ne-a salvat. Nu avem pământ, nu avem casă, nu avem tractor, căruță sau alte acareturi. Noi suntem doar cu noi. Ne avem doar pe noi. Ce să ia Dumnezeu de la cineva care nu are nimic?” ”Și, atunci, crezi că suntem salvați? Crezi că pot să mai fac o depunere în bancă?” ”Mai stai, că nu e vremea să mergem la bancă. Dar unde ții banii? Ia-i scos din scorbură?” ”Ba bine că nu, doar nu mă crezi…blondă. Sigur că i-am scos înainte ca apele să iasă din matcă!” ”Așa, foarte bine. Unde i-ai strâns?” ”Cum unde, nu-i vezi aici, în jurul brâului?” ”Acolo sunt. Eu credem că ești borțoasă!” ”Pușchea pe limba ta cât coaiele popii ! Ce-ți veni să mă crezi borțoasă, că doar nu s-o pogorât și asupra mea Sfântul Duh. Tu nu te-ai mai atins de mine din noaptea nunții și atunci m-ai împins jos din pat că-ți iau aerul. Ce se vede aici sub formă de burtă sunt banii noștri, copii noștri…” ”Ho, că te-am pornit și nu te mai pot opri. Ai dreptate, nu este vremea glumelor, acum când apele ne lovesc la fereastră!” ”Care fereastă, ai căpiat. Stăm ghemuiți și zgriburiţi în stația asta de autobuz și tu visezi ferestre?” ”Vorba vine. Ce știi tu de figurile de stil. Lasă că e bine așa cum spun eu. Tu te îngrijește să nu care cumva să cazi de pe cașcarabeta stației de autobuz, că direct în apă vei nimeri cu tot cu depunerea la bancă încă neonorată. Mai rezistă puțin că am auzit pompierii cum se apropie de noi…” ”Băi, până ce vor ajunge la noi cu barca se vor opri și pe la Pingelatu, după ce îl vor lua la Lobodă, aflat la două stații mai în sus și de-abia după aceea, mai la vale, suntem noi. Doar dacă nu facem și noi gălăgie ca alde Berbecu și Țapu lui Legatu, să le mai punem sângele în mișcare.”
Între timp viiturile continuă să-și primească plata în vieți omenești, doi bătrâni cu doi nepoți au fost înghițiți de apele pârâului, care a reuşit în câteva ore să crească precum mai creșteau feți frumoșii din poveștile pe care bunicii nu au ezitat să le spună nepoților înfrigurați de vreme și de soarta nemiloasă în care au nimerit. Bătrânii fără minte sau cu treburi urgente ce nu i-a lăsat să stea acasă sau în mijlocul satului, acolo unde autoritățile ar fi avut grijă de ei până la retragerea stihiilor au căzut pradă inevitabilului. Ce a fost a fost, Dumnezeu să-i primească, dar ce va fi, aici ne putem aștepta la alte provocări ale Necuratului. Paradoxal, cu atâta apă în jur el tot Necurat rămâne!
ADI CRISTI
