SĂ IEȘIM DIN PLOAIE

Afară plouă. Nimic nou sub Soare. Un lucru ce nu poate fi contrazis nici măcar de cei care nu ies afară. Zgomotul căderilor picăturilor de ploaie ține deja loc și de funcția vizuală a ochiului. Nu trebuie să vezi pe fereastră, de exemplu, că afară plouă. Trebuie doar să-ți lași urechile să asculte zgomotul respingerii ploii de către acoperiș, caldarâm, copaci, capota mașinii sau umbrelele rătăciților sau plimbăreților prin ploaia agresivă și câinoasă.

Afară plouă neîncetat sau, pentru a relata corect și imparțial fenomenul, afară plouă în reprize repezi sau tihnite, violente sau amorțite. Toate aceste ritmuri vin parcă să ne sugereze că apa ploilor, devine spectaculoasă prin modul acesta de a pluti sau de a se repezii asupra pământului. De la mângâierea frunzelor la rostogolirea violentă sub formă de viituri neiertătoare, ce antrenează în mișcare tot ce-i iese în cale. Violența cu care ploaia își transformă romantismul într-un atac terorist asupra derulării pașnice a vieții devine șocantă, fără reacție, surprinzător de dură și de nemiloasă. Nu știu dacă ploaia poate fi investită cu acest tip de reacții, dar știu cu siguranţă că rezultatul atacurilor ei banditeşti duc la această concluzie: ploaia a devenit ucigătoare. Iată că lista criminalilor se îmbogățește și cu efectele devastatoare ale unei ploi agresive, de lungă durată, nimicitoare, de o forță greu de înțeles, chiar și numai privind pe geam sau pe micul ecran cum vapoarele, mașinile, casele, blocurile, dealurile, munții devin practic simple cutii de chibrituri pe care apa le amestecă, le mișcă, le dă peste cap cu o ușurință greu de imaginat. Pentru majoritatea dintre noi apa înseamnă în primul rând un pahar cu apă sau apa de la grădină care ne ajută florile să înflorească sau apa din bazin care se împrieteneşte cu soarele mângâindu-ne trupurile dornice de relaxare. Apa mai înseamnă și întinderea mării, cu tresăriri doar de aripi de pescăruşi. Din când în când, prin filme de cele mai multe ori, mările și oceanele lumii se mai răzvrăteau sub formă de taifune sau uragane. Dar, noi le vedeam doar prin filme, spațiul în care se întâmplau aceste grozăvii ale apelor, sub rezerva asumată că ele făceau parte din imaginația scenaristului și ideea regizorală a filmului. Nimic nu era adevărat, fiind gândul care ne păstra în relaxanta stare a consumării acestui tip de aventură având siguranţă că suntem feriți de o realitate ce ar putea să ne afecteze la modul personal.

Dar iată că, fără voia noastră, am devenit personajele unor astfel de filme. Am devenit parte din ficțiunea cu care ne desfătam și ne consumam adrenalina, având siguranţa că nu ni se poate întâmpla nimic rău. Acum, în realitatea imediată, care nu mai este virtuală, care este în carne și oase și care face parte din noi, suntem puși să reacționăm așa cum eroii noștri preferați ai filmelor horror, cu scufundări de planete, cu modificări de relief, cu regândirea Potopului biblic, reacționau.

Într-o astfel de nouă ipostază nu prea reușim să identificăm cine este personajul principal, cine va fi cel care ne va salva, cine va fi cel care va găsi soluția repunerii Naturii în cotele normale, în echilibrul din care a fost deranjată. Avem libertatea de a alege, doar că nu mai suntem siguri că ceea ce vom alege va fi în beneficiul nostru. Dacă s-a ajuns aici cu siguranţă că vinovatul principal nu poate fi altul decât încrederea în conducătorii noștri, încredere dovedită a fi fără acoperire. Fără rezultate benefice nouă. Suntem noi de vină, dar mai ales cei care au jurat în fața noastră că știu și că pot să facă ceea ce este de făcut, ceea ce au promis că vor face. Dacă se întâmplă ceea ce a ajuns astăzi să se întâmple în țară, cu o Natură răzvrătită, cu accelerarea dezastrelor pricinuite de calamitățile naturale, e semn că marea greșeală a fost una a amânărilor acumulate, a îndepărtării zi de zi, an de an, secol de secol de imperioasele priorități ce țin de protecția mediului înconjurător. Degeaba astăzi înălțăm rugi fierbinţi de iertare a păcătoșilor din noi. Degeaba așteptăm ca Dumnezeu să ne salveze. Degeaba credem că pocăința și de această dată va avea puterea iertării păcatelor, pe care suntem gata să le recunoaștem, să ni le asumăm, cu toții laolaltă, vinovați sau nevinovați. Deja, o astfel de iertare nu mai poate veni de la Dumnezeu sau dacă ea va veni de la Tatăl Ceresc, aceasta nu va sosi la vreme, atâta timp cât, iată, din ce în ce mai mulți dintre noi, murim pedepsiți, chiar și pentru păcatele săvârșite de aproapele nostru, dacă noi nu am ajuns încă să greșim.

Dorim să ieșim din ploaie. Credem că este deja prea multă apă căzută din cer. Încercăm să întoarcem rugile fierbinți, pe care le adresam pe timp de secetă paparudelor, invocând atunci căderea grabnică a ploii. Acum, avem nevoie de cer senin. Avem nevoie ca Soarele să ne scoată din griul acesta pesimist și plin de gânduri prăpăstioase. Avem nevoie de optimismul acoperit de roua dimineții!

ADI CRISTI