24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Există un anume tupeu care ne ridică în picioare. Dacă am accepta ideea că ”dreptatea se află la mijloc” am rămâne tot timpul în espectativă. Am da singuri ”apă la moară” celor care nu au nici un interes ca dreptatea și adevărul să fie puse în lumina realității care contează. Dar există și o realitate care nu contează? Aceasta-i o întrebare shakespeariană. Spre surprinderea multora o astfel de realitate există. Ea nu face altceva decât să ne încurce, să ne deruteze, să ne introducă în într-o lume paralelă, din care vom ieși din ce în ce mai greu (iar dacă vom ieși vom fi puternic marcați, debusolați, dezorientați) ne mai recunoscând punctele cardinale. Ne mai știind încotro este răsăritul și încotro este apusul.
Vorbeam și în trecutul apropiat despre această presiune puternică, pe care trebuie să o gestionăm în același timp cu viața noastră cea de toate zilele. Există, înainte de toate, dorința bolnăvicioasă ca noi, românii, să nu fim în stare să ne coagulăm energiile, să nu fim în stare să definim unitatea sub forma unui cumul de forțe care acționează în aceeași direcție. Nu de puține ori ni se aruncă în față adevărul dureros și sângeros al istoriei, ce demonstrează că cel mai mare dușman al românilor sunt…românii. Doar românii au reușit de-a lungul istorie să-i învingă pe români, ca un blestem al celor care au fost nevoiți să-și adune cozile și să plece din țară, cu ele între picioare. România niciodată nu a fost o țară cotropită până la anexare, până la asimilare de popoarele cotropitoare, chiar dacă acestea s-au numit vremelnic, popoare migratoare (huni, goți, ostrogoți, pecenegi, tătari, mongoli) sau sau numit imperii (roman, otoman, habsburgic) sau pur și simplu ruși, nemți, sovietici. Românii au rămas tot timpul daci, vlahi, moldoveni, ardeleni, pentru ca în cele din urmă să se numească simplu și cuprinzător, români, locuitorii unei singure țări, când acesta a devenit România Mare.
Devine un paradox greu de explicat această dihonie ce nu ezită să taie în carne vie în acest popor, gândit a fi ”poporul lui Dumnezeu”, format din locuitorii celui mai vechi spațiu, locul în care a apărut civilizația care va conta pe acest pământ. De peste 2000 de ani din acest teritoriu al limbii române (de mai târziu) s-a furat necontenit și încă țara mai este tentantă, (încă mai există bogății substanțiale, lăsate parcă să-i momească pe cei interesați), aducând la granițele ei Înalte Porți ale Lumii.
Dezbinarea prin trădare a rămas să fie pentru poporul român cifrul cu ajutorul căruia se deschid baierele bogățiile naționale, astfel încât, numai cine nu știe să întindă mâna nu se pricopsește cu ceva din bogățiile solului și subsolului, din bogățiile inteligenței umane. Totul este pus pe tavă cancelariilor europene și nu numai, prin grija acestora de a ne sugera (cu tentă obligatorie) tot felul de recomandări ce nu fac altceva decât să le înlesnească înstrăinarea băncilor românești, zăcămintelor naturale, energiei, pământului străbun, apei dar și a specialiștilor școliți într-un învățământ național asupra căruia sunt îndreptate cele mai mari lovituri denigratoare, chiar dacă absolvenții acestor școli sunt căutați de multinaționalele din întreaga lume.
Datorită trădării semenilor noștri am rămas la răscrucea de drumuri europene, la îndemâna prădalnicelor forțe străine, evident, cu papion, cu zâmbetul pe buze, cu bătăi prietenești pe spate și șoapte la ureche: ”Lăsați, că nu este așa de rău. Oricum, voi mai aveți!”
Am ajuns astăzi să ne urâm mai mult decât poate o ființă omenească să urască până când sângele îi curge din nas. Dar nu ne urâm dușmanii declarați, ne urâm fără rezerve aproapele, neamul, concetățeanul. El ne este prezentat ca fiind marele nostru dușman. Oglinda care ne deformează chipul, dar și judecata. Nimeni dintre noi nu se mai sperie că va trebui să ridice sabia, că va fi pus în situația de a-și măcelării familia. O astfel de practică sângeroasă a existat până în Evul Mediu, ea fiind încă de la începuturile dinastiilor de conducători o practică văzută ca fiind necesară ”liniștirii poporului”, onorării conducătorului cu urarea de ”viață lungă, liniște și prosperitate”. Această urare avea în subsidiar nevoia ca regele să-și decimeze familia ce ar putea să aibă pretenție la tron. Chiar dacă au trecut milenii de la aceste începuturi, ideea principală s-a păstrat și anume conservarea accederii în spațiul conducătorului pe considerentele acelei ”vieți lungi”, lipsită de evenimente nedorite.
Dacă ar fi să aplicăm aceeași metodă ne-am vedea puși în situația decimării poporului, atâta timp cât jumătate trădează, iar cealaltă jumătate este trădată. Acesta va fi punctul critic pe care vom trebui să-l amânăm, să facem în așa fel încât să nu aibă loc. Avem nevoie de o grabnică trezire. De o ieșire din această transă în care suntem astăzi încătușați!
ADI CRISTI
