24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Poezia face parte din arsenalul ascuns al sensibilității noastre, cel care ne oferă energii și forțe nebănuite. Suntem puși de viață să constatăm, în momente de restriște, că devenim în timp real apți să depășim momente imposibile, greu de imaginat în condiții normale de dialog. Poezia este de fapt rezerva ascunsă a sufletului nostru de a accepta provocarea, de a face față cu brio acelor momente de maximă confruntare. Nici nouă nu ne vine să credem, uneori, că am fost în stare să depășim o cumpănă a vieții, că am ieșit mai puternici dintr-o situație care, teoretic vorbind, ar fi trebuit să ne spulbere, să ne nimicească sau cel puțin să ne îngenuncheze.
Contrar credinței unora în slăbiciunile poeziei, în vulnerabilitățile pe care le-ar crea sensibilitatea și emoția datorate frumosului, surprinzătorului, ”găselniței” pe care poezia o poartă cu sine, nu putem să nu recunoaștem că sufletele sensibile sunt de fapt sufletele puternice, sufletele care nu ezită să iasă din anonimat și să aplaude, la scenă deschisă, valențele versului deschizător de imaginație, cel care este singurul care reușește să deschidă cerurile, să ne facă să fim mult mai aproape de imensitatea destinului, cel care ne acaparează și care, la urma urmei, ne reprezintă în marea confruntare cu viața cea de toate zilele.
Poezia este mai mult decât simțim noi că este, cu atâta mai mult cu cât, de mii de ani se tot încearcă surprinderea înțelesurilor ei într-o definiție lămuritoare. Singura explicaţie ce ar putea să fie atotcuprinzătoare este acea că ”Poezia este ceea ce este!”, aceea care ne duce din nou în pragul întrebării inițiale: ”Dar ce este poezia?” Răspunsul devine din ce în ce mai dificil chiar și numai pentru că fiecare om întrebat își are propria sa definiție, fără ca acesta să fie acceptată de ceilalți intervievați. Carl Sandburg, poetul american, este mai curajos și mai totalitar în definiție, sugerând că: ”Poezia este un animal marin, care trăiește pe uscat și ar vrea să zboare”. Se pare că, din cauza fragilității și a emoției, pe care versul rostit sau chiar versul citit o acordă creației, poezia este confundată cu una dintre cele mai inexplicabile slăbiciuni ale omului, sugerând mai mult minusuri decât plusuri în acțiunile diurne de a înfrunta viața în linia întâi.
Un om sensibil este asimilat omului slab, chiar dacă rezistența sa în timp se dovedește a fi net superioară agresivilor, violenților, nesăbuiților, de regulă reprezentați de oamenii care preferă să se izbească de ziduri, asemenea berbecilor, fără a se lăsa conduși de rațiune, de spiritul concordiei, al dialogului, şansei omului de a fi raţional, de a lăsa judecata să-i țină de urât sau chiar să-l aducă la același numitor comun cu preopinentul, cu omul pe care încearcă să-l convingă că relația bine/rău nu este o relație de ”care pe care”, ci doar un exercițiu motivat cu argumente supuse dezbaterii și nicidecum impunerii.
Respectul față de creație a produs (și încă mai produce) pe lângă admirație și multă teamă și neîncredere (sugerate mai mult de neînțelegere, de descoperirea unor slăbiciuni vizibile, ce țin exclusive de lipsa de instrucție, chiar dacă pentru a înțelege un poem nu-ți trebuie să ai curajul celor care aruncă cu fragmente de bordură în jandarmi). Arta în general se adresează înțelegerii omului, provocându-l să gândească, înlesnindu-i accesul la gesturile nemuritoare ale rezistenței în timp. Un iubitor de artă, de frumos, este prin excelență un om sensibil, care nu va fi de acord cu violența, cu agresivitatea, cu nemernicia scandării vulgarităților în piețele publice al țării. Nu vorbim despre oamenii pudibonzi, despre oamenii grobieni, despre scursurile și jegul solidificat al societății aflată în pragul putrefacţiei. Încercăm să vorbim despre cei care luptă pentru pace sau despre cei care luptă să fie lăsați în pace, despre cei care apăra staul de drept cu valorile sale recunoscute, dar uneori batjocorite sau despre cei care au reminiscențele ”statului de drepți”, ale acelei puteri dictatoriale în care doar ceea ce gândesc ei este bun, doar ceea ce ei vor să se întâmple și nicidecum ce doresc reprezentanţii legitimi ai poporului.
Poezia nu este compatibilă cu țipetele dezarticulate din spațiul vulgarităților. Nu este construită din onomatopee, ea fiind vizibilă și mișcătoare doar în acele atmosfere de liniște în care poate să fie auzită tăcerea cum respire, unde poate să fie auzit cuvântul cum își desface aripile zborului care contează.
Poate de aceea acolo unde se adună oamenii să asculte poezie este un spațiu binecuvântat de Cel care a sesizat primul că: ”La început a fost Cuvântul!”
ADI CRISTI
