PRIMUL PAS ÎN AFARA CASEI

Există o anume teamă care să se reverse asupra noastră? Ne este frică și de altceva decât de necunoscut? Să fie o nouă încercare a libertății noastre? O nouă pedeapsă a lui Dumnezeu care vrea cu tot dinadinsul să ne încerce, să ne pună să alegem între noi și cei de lângă noi. Am pierdut șansa altruismului și am câștigat pedeapsa binemeritată și greu de evitat a răzbunării prea multului individual. Suntem deja purtătorii virusului acestui prea plin, care cu cât revarsă mai mult, cu atât ni se umezesc pantalonii.
În jurul nostru se mișcă planeta sau pur și simplu noi ne mișcăm în fața vieții fiecăruia, asemenea unor oglinzi paralele, în care lumea amestecată se reflectă sub formă de pălărie scoasă sau smulsă. Recunoștință sau prăduire. Suntem atât de vii că tot ce atingem se ridică precum flăcările care își urmează fumul. Destinul care îi urmează fiecăruia urma ca și cum acesta ar fi de fapt profunzimea pasului apăsat direct în viețile fiecăruia.
Nimeni nu mai vrea să asculte şoapta ierbii sau tăcerea care se așează între cuvinte, în momentul în care încercăm să formulăm răspunsul pe care întrebarea o cere. Paradoxal, suntem parcă debusolați, după ce am ieșit dintr-o apăsătoare izolare dictată de o starea de urgență multiplicată. Am sărit din lac în puț, am ieșit din starea de urgență și am căzut în starea de alertă maximă. Tot acest drum l-am făcut și îl vom face în continuare până când ne vom împrietenii cu noul coronavirus. Nu mai intenționăm să-l ucidem, fiind din ce în ce mai convins de anumite gesturi inutile, din categoria prinde orbul scoate-i ochii. Acum, specialiștii sunt convinși că ne-am pricopsit cu acest virus pentru o perioadă de timp mai mare, greu de apreciat, dar care nu ne va lăsa în pace prea devreme. Suntem pedepsiți să fim obligați să înțelegem că toate restricţiile dictate de Covid-19 ne întăresc, chiar dacă în același timp ne arată și verigile slabe care dacă nu ne ucid, ne întăresc.
Declarativ peste tot și toți luptă pentru apărarea dreptului la viață. Dar, în același timp avem, peste 1000 de morți. Nu voi aminti de idioțenia strânsă cu o cataramă de pripas, dar voi fi cât se poate de explicit atunci când ascultăm la gura sobei laudele pe care cei din exterior nu ezită să ni le strecoare pe sub ușă.
Există în mentalul colectiv ideea fantomatică indusă precum că virusul nu există cu adevărat, este o fantomă care urmărește ea ceva, dar care nu este nici un produs natural și nici un produs de laborator. Poate cel mai crunt adversar, mai rău decât Covid-19, sunt știrile false care alimentează din plin gura de aerisire a buncărului în care am fost exilați și încă mai suntem limitați mișcării în spațiu.
În noua dimensiune a luptei este necesară din ce în ce mai multă răbdare, să fim cât se poate de atenți să nu care cumva ”să scăpăm boii în păpușoi”.
Se poate vorbi, din ce în ce mai exact, despre umbrele mișcătoare care fac să ni se întunece orizontul, construind astfel noi spații de exprimare și de hrănire a știrilor false, știri care sunt alimentate de o majoritate de neînțeles atunci când devin principalii creduli ai unor semnale de manipulare, prezentate sub formă de mesaje credibile, necesare pentru a se echilibra scena pe care viața joacă tare cu acest virus care nu are cum să fie mai puțin periculos, atâta timp cât el există nu numai în cele puțin peste o mie de morți ai spațiului mioritic, ci ar trebui să ne raportăm la acel aproape jumătate de milion de morți, care ni se așeză pe creier sub formă de pată a vinovăției noastre. Cu cât devenim mai creduli cu fake news-urile, care vor și uneori reușesc să ne prindă în plasa lor, cu atât ne apropiem la modul fatal de moartea care, de această dată, nu mai vine pe o bandă de magnetofon, ci pur și simplu vine direct din prostia noastră, asemenea unui tic, din naivitate și ipocrizie, toate adunate în buchetul miresei, din moment ce suntem provocați să luăm prostia de nevastă.
Nimic nu ne mai poate salva. Nimeni nu ne mai sare în ajutor. Dacă din nou ni se ordonă: ”Români, descurcați-vă singuri!” – să vezi atunci măcel!
Ar mai exista o ieșire din starea aceasta de predare necondiționată, de recunoaștere a virusului ca fiind marele și singurul câștigător. Fără prea multă cheltuială putem găsi poteca la capătul căreia se află ieșirea din coșmar. Bine, dar unde se află acest drum minune? Evident că acesta există în imediata noastră apropiere. De fapt, poteca există în noi. În fIecare din noi, cei care suntem în stare să jurăm pe ce avem noi mai sfânt că înțelegem deja ce înseamnă responsabilitatea, ce înseamnă asumarea acesteia atunci când te-ai hotărât să faci primul pas în afara casei, intrând astfel pe stradă, acolo unde viața are ritmul ei propriu.
ADI CRISTI