ATHOS

Mi-a bătut tristețea la poartă.

Era o zi de odihnă

cu cerul apăsat de nori

peste îngrijorarea

rămasă toată noaptea afară…

 

Mi-a bătut tristețea la fereastră

chiar dacă fereastra de la dormitor

a stat toată noaptea deschisă

prin care încercau să se strecoare

întâmplările de nepovestit

despre moarte…

 

În pântecul nopții aștepta

Câinele meu să-și nască moartea

venită pe șira spinării

ca pe o cale ferată

ce semăna izbitor de mult

cu linia moartă

drumul fără întoarcere și fără plecare

la capătul căruia

mi-a bătut tristețea în inimă…

 

 

Câinele meu de atunci nu mai latră

vrea să mă facă să înțeleg

că s-a ridicat la ceruri

și dincolo de ele

iar ochii săi mari și îndestulători

ca două baloane s-au înălțat și ei

făcându-mă să-mi țin capul agățat de ecoul

ultimului lătrat

ce nu a fost scheunat

poate cel mai tăcut oftat

și cea mai decentă plecare

din aceeași lume din care

iată,

câinele meu nu mai latră.

 

ADI CRISTI