Mi-a bătut tristețea la poartă.
Era o zi de odihnă
cu cerul apăsat de nori
peste îngrijorarea
rămasă toată noaptea afară…
Mi-a bătut tristețea la fereastră
chiar dacă fereastra de la dormitor
a stat toată noaptea deschisă
prin care încercau să se strecoare
întâmplările de nepovestit
despre moarte…
În pântecul nopții aștepta
Câinele meu să-și nască moartea
venită pe șira spinării
ca pe o cale ferată
ce semăna izbitor de mult
cu linia moartă
drumul fără întoarcere și fără plecare
la capătul căruia
mi-a bătut tristețea în inimă…
Câinele meu de atunci nu mai latră
vrea să mă facă să înțeleg
că s-a ridicat la ceruri
și dincolo de ele
iar ochii săi mari și îndestulători
ca două baloane s-au înălțat și ei
făcându-mă să-mi țin capul agățat de ecoul
ultimului lătrat
ce nu a fost scheunat
poate cel mai tăcut oftat
și cea mai decentă plecare
din aceeași lume din care
iată,
câinele meu nu mai latră.
ADI CRISTI
