LA MULȚI ANI ROMÂNIA, LA MULȚI ANI POPOR ROMÂN!

Astăzi este ziua în care țara ne prinde de mână, sugerându-ne o horă mare a Unirii. Risc acest pleonasm, atâta timp cât, în sinele ei, hora este slujitoarea uniri, atingerii, o aducere în același plan a tuturor celor care consimt atingerea și îmbrățișarea.

Astăzi ne lăsăm pradă memoriei, forțând amintirile să ne iasă în față cu flori și cântece de bucurie. Singuri nu ne aducem aminte ce a fost acum o sută de ani decât prin povestirile bunicilor și stră-bunicilor noștri, cele care au ajuns, în cele din urmă, adevărate povești de spus la gura sobei.

Povestind despre țară, inevitabil vorbim despre cei care au construit acest spațiu mirific din care gura de rai și-a luat frumusețe și unicitate.

Poporul roman este la el acasă pe întreaga întindere a limbii române. Nici un petic de pământ nu rămâne în afara ultimei silabe ce se poate rosti din limba română, chiar dacă vremelnic o astfel de stare mai poate fi admisă, dar nu din cauză de ”vânzare de țară” cât mai ales din cauză de țară pierdută din cauza încrederii pe care noi am arătat-o celor care au venit să ne ceară o cană cu apă și o bucată de pâine. Acest tip de pagubă poate fi pusă pe seama bunătății noastre, a încrederii în bunele intenții ale celui care ne bate la ușă. Ale celui cu glas mieros, dar care ascunde pumnalul la spate. Astfel de vecini ne-au fost dați, iar atunci când am reușit să-i dovedim, când am reușit să-i punem pe fiecare acolo unde le este locul, am avut de luptat cu cei de lângă noi, cu cei făcuți de aceeași mama, cu cei care au supt limba materă de la același sân din care am învățat și noi ce este patria, ce este țara.

Iubirea de țară este o iubire dumnezeiască. O iubire care nu se negociază, o iubire care nu se învață. Este ca și cum ai încerca să explici unde a învățat frunza să cadă din arborele depe marginea drumului și cine este responsabil de mugurii care în primăvară explodează în Frunze. Este ca și cum ai încerca să explici de ce aerul îți este dat pentru a respire și de ce respirând reuşeşti să trăiești. De ce trăind ai menirea de a te adăugi sumei de oameni care devin responsabili pentru ceea ce lasă în urma lor, așa cum muntele devine responsabil pentru pădurile sale, pentru stânca sa, pentru apele sale, dar mai ales pentru înălțimea sa.

O țară cu munți este o țară cu oameni vrednici, verticali. O țară de la care se poate învăța ce înseamnă să fii dârz și puternic, decis să-ți aperi cu prețul vieții moștenirea, dar și avuția pe care acest popor a reușit să o adauge prin istorie la avuția neamului său.

Avantajul că pe aceste pământuri ale limbii române nu au trăit alții, noi fiind de la începuturi, din momentul în care  viața a început să-și desăvârșească opera de geniu a apariției omului ca ființă supremă pe această planetă, vine astăzi să ne dezvăluie cele mai neașteptate fapte ale înaintașilor noștri, pe când aceștia au fost nevoiți să construiască lumea din stadiul ei primitiv înspre inteligența artificială. De la uneltele de silex la dependența din ce în ce mai mare de civilizația robotică.

Spațiul pe care din vechimea îndepărtată, de pe vremea retragerii apelor Mării Sarmatice și ridicarea lanțului de munți primordinali, în care au fost cuprinşi și Munții Carpați, venim înspre zilele noastre, într-una dintre cele mai stabile continuități, măsurând zeci de milioane de ani, cu dovezi din ce în ce mai irefutabile prin care reușim să ne demonstrăm cartea de vizită, actele de identitate ca neam statornic și stabil, pe care nimeni nu a fost în măsură să-l întreacă, să-l ocolească, să-l fărâmițeze până la spulberare, între cele patru zări. Mărturia dârzeniei noastre ne este conferită de veșnicia Munților Carpați, a poporului care a ajuns în zile noastre poporul roman, unul dintre cele mai vechi și mai influent popoare, cu mărturii vizibile ale vechimii lui homo sapient, semnele scrierii de la Tărtăria, civilizația Cucuteni și a Gânditorului de la Hamagia, pentru a puncta doar un traseu ce măsoară în timp peste 8000 de ani I.Hr.

Astăzi este Ziua Națională a României. O zi care ar trebui înțeleasă ca fiind ziua națională a planetei Pământ, atât de răscolită și de contorsionată, atât de hăituită și de spulberată de fel de fel de interese, care nu au nimic în comun cu armonia, echilibrul, buna-înțelegere, bunacuviință, bunul simț al celor care vor să trăiască în liniște și pace, astfel încât efortul lor și plus valoarea pe care ei intenționează să o adauge civilizației actuale să aibă o adresă reală, credibilă și greu de falsificat.

România Mare a existat o data, acum 78 de ani, ca o binefacere, ca o răsplată a acestui popor ce a înțeles primul și poate cel mai bine că vatra casei părintești nu este nici de vânzare și nici nu poate fi supusă prădării.

Țara este punctul cel mai stabil din univers, chiar dacă pasaje ale istoriei ne arată că uneori acestea sunt supuse jafului, cuceririlor, pârjolului, distrugerii, doar pe termen limitat, astfel încât, în cele din urmă, asemenea mișcărilor apelor oceanelor lumii, țara revine la dimensiunea ei firească, normală, acolo unde pământul se întinde pe toată întinderea limbi materne a țării de baștină. Puține sunt astfel de spații, din puținătatea cărora astăzi amintim doar spațiul limbii române care acum o sută de ani adat dovada unității depline. Nu este o țară mare, nici mica nu este. Forța pe care o are România Mare este data de vechime și de întâietatea într-ale vieții. Chiar dacă de 78 de ani nu mai suntem România Mare, cred că forța de recompunere, de aducere la matcă a silabelor împrăştiate prin împrejurimile noastre, ale României Mari, să reușească din nou recompunerea, de această data Marea Unire, în sensul măreției. La această desăvârșire ar trebui să contribuie toate popoarele lumii căci poporul roman a rămas în present poporul cu cele mai stabile legături cu începuturile civilizației pe planeta PĂmânt.

La Mulți Ani, România! La Mulți Ani, popor român!

ADI CRISTI