AM INIMĂ

Suntem încă anesteziați de Nașterea Domnului. De bucuria nașterii speranței noastre, pe când haosul, dezbinarea și promiscuitatea făceau legile morale ale comunităţii. Frica de Dumnezeu a devenit, din acel moment, o șansă în plus pentru a ne cunoaște. Pentru a ne stăpânii pornirile primitive, amintindu-ne că, în parte, putem lucra la măreața confuzie de a ne amesteca cu jivinele sălbatice, când, pe fond și în profunzime nu putem să fim decât inspirația lui Dumnezeu.
A mai trecut o Naștere și o nouă încercare de a fi împreună. De fapt nu vorbim despre repetiția a ceea ce nu poate fi decât Unu. Neperechea. Nu poate fi decât Nemăsuratul și Nerepetatul. Nașterea aparține aceluiași Fiu al omului și al lui Dumnezeu, fără ca să cădem în derizoriul multiplicării.
Și totuși, în acea Noapte de referință, s-a întâmplat o altă minune alături de aceea a Nașterii Mântuitorului. S-a născut întocmai speranța împlinirii. Speranța rejucării acestei piese o data pe an, astfel încât generațiile care au urmat și cele care vor urma să aibă Nașterea lor, pe Iisus al lor, așa cum au și Răstignirea lor și Învierea lor, cu toate că Iisus Hristos este unul și același de fiecare dată. Fiecare din generațiile Pământului de mai bine de 2000 de ani învață să-I rostească numele, învață să-l iubească, pentru a ajunge mai repede și mai sigur la Dumnezeu Tatăl.
Iisus Hristos fără Dumnezeu nu poate exista așa cum nici păcatul fără iertare nu poate exista. Misiunea Mântuitorului a fost și este aceea a pildei luării păcatelor pe umerii săi, pe crucea sa, pentru a scăpa omul de la pierire, pentru a-l ridica din greșeală.
Greșeala nu este altceva decât o lecție în urma căreia omul devine mai înțelept. Înțelepciunea prin greșeală este astfel cea mai profundă lecție în urma căreia păcătosul mai câștigă un pas pe calea cea dreaptă. Greșeala comisă, nu mai trebuie repetată, atâta timp cât din durerea ei greșitul știe să aleagă pasul corect, astfel încât lumea să-l ridice în fruntea ei, cât mai sus.
Simplitatea Nașterii Domnului este de fapt o metaforă a bunătății umane, pusă în conflict direct cu acele rătăciri ale omului fascinate de strălucirea vieţii și nu de profunzimile ei. Simplitatea nu seamănă, în acest caz, cu sărăcia, chiar dacă staulul ales să-I fie loc de desăvârșire, la o primă privire nu ieșea din înțelesul și uzanța grajdului, loc pe care omul l-a destinat animalelor domestice, în acest caz, oilor. Ieslea în care a fost născut Iisus la rândul ei servea la hrana animalelor.
Ar trebui să luăm ca ”învățătură de minte” șansa noastră de a începe viața de la acest simbol al simplității, care ne va pune în lumină bogăția reală a ceea ce mâinile și mintea noastră vor fi în stare să creeze.
Fiecare pas trebuie să-l facem noi, cu forțele noastre și cu ajutorul Naturii, prin oferta pe care ea ne-o face, ispitindu-ne doar cu ceea ce se ”găsește la liber”, asemenea aerului de respirat. Acest bun colectiv nu este în stare să nască patimi, decât în măsura în care el poate fi condiționat. Tocmai de aceste lucruri trebuie să ne ferim, trebuie să ieșim din raza lor de acţiune, în care ispita poate deveni năucitoare.
Suntem deja mult prea departe unul de celălalt pentru a mai avea șansa unei priviri de ansamblu. Am fost învățați să trăim împreună, să depindem unul de celălalt, să fim gata oricând să oferim mâna de ajutor celui aflat în nevoi.
Am fost învățați să fim apropiați unul de celălalt, să naștem familii în care sentimentele potrivnice, de război și dușmănie să nu aibă putința răzbaterii. Cu cât eram mai mulți umăr lângă umăr, cu atât forța noastră de a fii învingători devenea mai mare.
Poate aici am greșit când, de prea multe victorii, nu am observat cum reușim deja să ne învingem singuri, nu am observat cum, din lipsă de dușmani, am ajuns să fim proprii noștri dușmani.
Acesta este momentul pe care îl repetăm și astăzi, fără a ne mai aduce aminte cum am reușit să ieșim din aceste încleștări, poate și pentru că astăzi totul se întâmplă la o scară mult prea mare pentru a mai avea o imagine de ansamblu, pentru a ști cum stăm în plan general.
Oricum, ar trebui să ținem cont de ”trădare și de trădători, singurele ”mutări în plic” care nu țin cont de număr, putere și viitor.
În rest, am ieșit din nou din Sărbătorile Crăciunului, anesteziați și fericiți că am mai făcut un pas înainte, că am mai adunat un an la viața trăită și, nu în ultimul rând, am exersat, chiar și pentru trei zile, milostivenia, mimând buna credință sau chiar trezindu-ne în miracolul dăruirii cu din inimă. Într-o astfel de ipostază s-a auzit în noaptea Crăciunului, pe fondul colindelor nemuritoare, pe câte un somnambul strigând: Am inimă!
ADI CRISTI