NEDREPTĂȚILE MORȚII

Nu aș dori să supăr comunitatea Ionilor din România. Astăzi aceasta își serbează ziua numelui, ziua Sfântul Ioan. Mă voi rezuma doar a le spune ”La mulți ani, din inimă și cu cele mai sincere urări de sănătate și de bucurie. Astăzi, doar atât!

Mă simt din ce în ce mai tulburat și mai dezarmat de năvala morții, care își continuă asaltul început la sfârșitul anului 2018, și la începutul Noului An, 2019. Că oamenii mai și mor, nu mai sperie pe nimeni, chiar dacă nimeni nu-și dorește acest sfârșit imprevizibil. Moartea niciodată nu vine la timp, chiar și pentru că niciodată nu este așteptată. Tot timpul ne prinde nepregătiți, chiar dacă ea încheie un șir prelung de zile și nopți, de luni și ani în cele din urmă plini de suferință!

Moartea face parte din firul firesc al vieții. De la naștere începem să murim puțin câte puțin,  an după an, reușind sau nu să-i adunăm, chiar dacă o astfel de moarte nu are nevoie de popă, de groapă sau de Sfânta Evanghelie. Înainte de a pleca în lumea celor drepți, murim în această lume, încet, precaut, de la un an la altul, prin vârsta adunată, serbându-ne tinerețea, maturitatea, înțelepciunea și mai apoi să fim plânși de moartea care ne ajunge din urmă.

Nu moartea în sine ne uimește. Nu ea ne provoacă durerea fără de margini, cu lacrimile arse și sufletul sfâșiat, ci mai ales personificarea ei. A murit Dan Hatmanu. A murit Sergiu Tudose. A murit Radu Ștefan. A murit acad. Tudorel Dima. A murit Petre Tănăsoaica, A murit Emil Brumaru. Urmează stația…cu peronul pe partea cimitirului!

De această dată nu au murit doar niște oameni, cât mai ales au murit niște adevărate instituții care au produs de-a lungul vieții lor adevărate puncte de referință în domeniile în care au activat.

Nu cred că se poate spune că vârsta, pe care au reușit să o adune fiecare, i-a ucis, cât mai ales marea singurătate, care i-a îmbolnăvit de moarte. Există un paradox greu de explicat și anume acela legat de notorietate și singurătate. Vorbim astfel despre personalitățile României și nu numai, care au ajuns să sfârșească aproape neluați în seamă, chiar dacă, prin forțe proprii, aceștia nu au ezitat să se miște printre noi, până în ultima lor clipă lăsată de la Dumnezeu. Marele pictor Dan Hatmanu, la cei 92 de ani câți i-au fost dați să-și slujească talentul, s-a confruntat în ultimii săi ani de viață de întortocheatele căi ale plății unor facturi de electricitate, gaze, căzând chiar victime hoților de drumul mare, de exemplu.

Poetul Emil Brumaru ajuns să fie considerat salahorul în Minele de Sare ale Marii Poezii Române, a murit în viață, dintr-o dată, la cei 80 de ani împliniți, pe când își repeta nașterea pentru a MMXVIII-a oară Iisus Hristos!

Cu spaimă încerc să citesc lista oamenilor de cultură, să spunem, care au depășit vârsta de 70 de ani, spațiul predilect în ultimul timp în care operează Moartea. Orice nume rostit în acest context, fie și cu titlul de inventar, ar putea declanșa adevărate prăbușiri în obsesia destinului celor la care m-aș referi. De această dată veștile triste și năucitoare pot crea adevăratele tornade ale stresului, în urma cărora dezastrele s-ar multiplica peste valori incredibile, inimaginabile.

Nu moartea, în desfășurarea ei, ne îngrozește. Nu durerea firească sfârşitului (pe care astfel de oameni nu ar fi meritat-o acum și nu ar fi meritat-o niciodată), ne pun lacrimile la zidul durerii. Prin opera creată și-au asigurat nemurirea în timpul vieții lor, dar dacă nu ar fi dispărut când au dispărut, poate ar mai fi avut pentru noi șansa de a spune ceea ce nu au avut timp să spună. Ar fi adăugat valorii lor demonstrate ceva mai mult, ceva peste, o plus valoare care ar fi reușit să ne îmbogățească până peste margini, astfel încât să ne facă, pe noi toți, mai buni, mai atenți cu viața, mai dornici de a sluji mesajelor lor, din ce în ce mai explicite, din ce în ce mai directe, mai simple, ajungând pur și simplu să facă parte din noi.

Nu moartea ne sperie, ci, poate, năvala ei înspre obișnuința noastră de a ne întâlni cu Dan Hatmanu, la început de Păcurari, salutându-l diurn sau pe Emil Brumaru de Piața Unirii, în Iașul iubirilor sale juvenile, născătoare de poeme memorabile înspre nemuritoare, spuse la urechea femeilor dispuse să-i iubească poezia.

Am fost contemporani cu aceștia, ne-am strâns în brațe, ne-am admirat reciproc, pentru ca, dintr-o dată, să se ridice între noi o groapă. O simplă groapă, prin care despărțirea se întinde inevitabil, din dealul orașului înspre gară.

Astăzi am spus Ionilor la mulți ani și am vorbit mai apoi despre nedreptățile Morții!

ADI CRISTI