POEMUL DE SÂMBĂTĂ

”Duios Anastasia trecea”

Când nu mai ai mamă
când nu mai ai tată, frați, surori
când nu mai ai copii, nepoți, vecini
necunoscuți…
E semn că nu mai ai nimic!

Nu te mai ai nici pe tine
chiar dacă viu de consideri
Nu te mai ai nici prin cel de lângă tine
atâta timp cât
acesta
nici el nu mai există!

S-au dus cu toții la moarte
cum altădată mergeau împreună la meci.
Ai rămas singur
doar tu cu stadionul
(și acesta prăbușit)
ne mai fiind nici un fotbalist în oraș
nici un copil care să știe ce trebuie să facă
atunci când vine o minge spre el
o minge întâmplătoare, ipotetică
cum s-a rostogoli în urma pasei
pe care cineva
întâmplător
ți-o dă!

Nu mai ai nimic
din ceea ce ar trebui să ai
cum nu mai primești nici o veste
nici o bucurie, nici o nenorocire…
Nu mai strigi, nu mai urli,
nu mai scuturi de cap
nu mai faci nimic care să-ți trădeze
o anume stare.

Ești împietrit de-a binelea
cum te îngână obraznic
statuia soldatului necunoscut
cel care arata spre tine
sau în direcția ta,
atunci când aceasta a fost aleasă de sculptor
ca fiind orizontul curat al mării
(și nu torsul acela de bivol
nimerit între timp
în calea vizuală a timpului prezent).

Toate lucrurile s-au schimbat
Toate sensurile s-au schimbat
Nimic nu mai are aceeași direcție
Totul duce înspre alte vremuri
Doar drumul acela pe deal, singur și tăcut
doar drumul acela netezit de gândul de a fi
ultimul drum
Doar el este cel care duce spre cimitir
Memoria vie a celor care au fost și-au plecat
adunând singurătăți, vieți, destine
atent și riguros parcelate
cu lumânarea la cap

Să fie lumină, să aibă acest simbol
căci doar fulgerul mai este prezent
când memoria încă ne strigă:
”Veniți de luați lumină!”
În rest liniștea și pacea oferă tuturor
Tihna necesară odihnei pe veci
și firului de păianjen să se-mpletească
în ritmul nemișcării… ”duios Anastasia trecea!”
ADI CRISTI