Breaking News

VIITORUL ȚĂRII ȘI VORBĂRIA GOALĂ

Începe lupta care pe care. Nimeni nu-i al altcuiva. Toți sunt doar de partea lor. Fiecare se reprezintă pe sine. O sumă de numere impare. Începe lupta, care în trecut era identificată a fi ”lupta cea mare”. Ca și atunci, dușmanul de clasă este adversarul care nu va trebui să rămână-n picioare. Nu va trebui să fie învins. Singura soluție, singurul deznodământ este nimicirea. Totul până la victorie, când aceasta înseamnă exterminarea dușmanului. Pulverizarea, măcelărirea, zdrobirea. Nici o clemenţă nu poate invoca dacă nu salvarea, atunci ”o ucidere cu fața umană”. Imediată și decisivă. Fără durerea schingiuirii prelungită până la sfâșierea sufletului, asemenea unei ”scalpări” totale, a întregului păr de pe trup, nu doar de pe cap. Bucuria suferinței începe să devină moneda de schimb și de negociere cu adepții unei astfel de proceduri propuse a înlocui dialogul. Ce atâta dialog? Ce să mai faci astăzi cu atâta vorbărie așezată sub formă de liniuțe de dialog? Gata cu vorba lungă, într-o țară în care sărăcia încă este vizibilă și greu de ignorat. Se anunță un an sălbatic. Poate mai sălbatic decât sălbăticiunile, decât ferocitatea animalelor care ucid pentru a trăi. Într-o astfel de motivație nu mai este loc de plăcere, de pasiune, de a face lucrurile cu intenția perfecționării mesajului artistic. Ucidem pentru a fi cu o treaptă deasupra dușmanului, provenit din trecuta formă a adversarului, al competitorului, al celui care se întrece cu tine pentru a câștiga. Am ajuns astăzi să conjugăm verbul a învinge în sensul celui ”a ucide”.
Retrăim tensiunea proletcultismului, când fiecare trăia măreața surpriză de-a fi săltat de pe stradă și dus la închisoare, după un simplu denunț, șoptit la colțuri de stradă, în care lumina nu îndrăznea chipul să-ți vadă.
Astăzi avem același traseu, chiar dacă este mult mai zgomotos, mult mai impertinent, mult mai prezent în fotoliile noastre, aceste ferestre rămase deschis spre piețele publice ale orașului, spațiul în care se dau luptele de stradă transferate aproape instantaneu în plenul Parlamentului, prin reprezentanții #rezist din legislativ. Nu mai avem nevoie de denunţători, nu mai avem nevoie de trădători, nu mai avem nevoie de ”limbi”, atâta timp cât am reușit să cultivăm acest tip de om politic care știe să înjure, știe să țipe, știe să se dea cu curul de podea, știe să se lege cu lanțuri pe holurile Parlamentului, știe să facă scandal în cel mai mizerabil mod posibil.
Într-o astfel de reprezentativitate dată de votul alegătorilor nu poți să ignori astfel de arătări, nu poți să ieși din jocul lor fără să lași în urmă sancțiunile care se impun.
Când un om politic, cu state vechi de parlament, își permite să cauționeze golăniile ”made in Corneliu Vadim Tudor” (Dumnezeu să-l ierte!), aduse, trebuie să recunoaştem, la stadiul de caricatură, lipsite de carnația culturală a Tribunului, atunci apare ca din Purgatoriu, liberala Raluca Tucan, de exemplu și se dă de ceasul morții să pară a fi mai deșteaptă decât o duce mintea, schelălăind fel de fel de mesaje preluate din alergarea lor dezorientată căţeii din subordine sau din aceeași blană cu stafia liberalilor. Nu cred că forțele politice aflate la Putere sunt imbatabile prin ceea ce fac. Cred că, și în acest domeniu, mai este mult de lucrat, șlefuit, perfecționat. Ceea ce face diferența între cei din opoziție și cei de la putere este că cei care și-au asumat guvernarea țării au încercat să ducă țara pe un drum mai bun decât l-a lăsat guvernarea Boc, după inumanele tăieri de salarii, demolări de spitale, prăbușiri a încrederii în Justiție.
Este incredibil cum străzile sunt din ce în ce mai pline cu oameni normali, pașnici și revoltați, mințiți de acea șleahtă de prostovani, greu de școlarizat, puși să strige în numele democrației, încurajând huliganismul, distrugerea de bunuri, atacurile tâlhărești, pe timp de ziuă sau de noapte, împotriva celor care și-au asumat responsabilitatea de a scoate țara din sărăcie, de a da țării și poporului acesta (hăituit de toţi cei care au trecut pe la putere în ultimii 30 de ani) sentimentul demnității, verticalitatea coloanei vertebrale de a fi român, așa cum ne-au învățat strămoșii noștri, în urmă cu trei milenii, cel puțin, cei care nu au ezitat să moară pentru țara care i-a născut și mai puțin pentru cei care nu au ezitat să o vândă intereselor străine nouă, cum au făcut, cu zâmbetul pe buze, toți cei care au votat împotriva României și în favoarea intereselor de grup ale majorității politice din Parlamentul European.
Suntem la răscruce de drumuri. Acolo unde se ajunge când căile sunt încurcate, fiind necesară o decizie care să limpezească licuririle, care să scoată din case nu atât pe cei revoltați, cât mai ales pe cei încrezători în forța votului. Să iasă la vot toți cei care cred în viitorul țării mai mult decât cred în vorbăria goală a spectacolului politic.
ADI CRISTI