PENTRU A TRECE ÎMPREUNĂ LA TREABĂ

Dumnezeu s-a plictisit de noi. Începem să-i devenim indiferenți. Nu-l mai interesează nici o dramă, nici un necaz, nici măcar o lacrimă vărsată în praful vieții noastre cea de toate zilele. Dumnezeu se pierde în fumul dens al Catedralei. Nu a fost o mână criminală care să fi pus pe coama acoperișului credinței umanității acest foc al pedepsei. Omul oricum era insignifiant în acest cor prin care imnul venerării lui Dumnezeu devenise deja sincopat, tulbure, descurajant. Doar patima și dușmănia dintre oameni, doar rănile sângerânde provocate de neînțelegeri, neîncredere, rătăciri mai sunt în stare să poarte vinovăția dezastrului, față de care Dumnezeu, de această data, ne întoarce spatele. De fapt, Dumnezeu ne-a pierdut. Dumnezeu încearcă să uite de noi petru ca, la rândul nostru, să conștientizăm această irecuperabilă pierdere. S-a prăbuşit Construcția! Nu doar imensitatea de suflet și piatră, ce a dăinuit de opt secole, a fost încercată de flăcări, cât mai ales speranța că ”vom mai fi ceea ce am fost” ne topește cu aceeași agresivitate a flăcării năvălitoare peste ceara lumânării.
Catedrala Notre Dame de Paris a luat foc. În același timp, la Ierusalim, ia foc și Moscheia Al-Aqsa. Coincidență sau nu, cert este că, începem să fim din ce în ce mai atenți la replicile pe care Dumnezeu le provoacă, cu aceeaşi intenție a gestului de a ne trage de mânecă: ”Hei, muritorilor, nu vă jucați cu focul!”
Prea multă ură, prea multă dușmănie. Pământul devine mult prea mic pentru a mai susține greutatea acestor stări conflictuale. Nu ne mai iubim, nu ne mai înțelegem, nu ne mai strângem în brațe dezinteresați, doar pe fondul iubirii aproapelui. Avem nevoie de o grabnică trezire, ieșire din hipnoza răului, a răzbunării.
Marele pericol constă în a rămâne singuri, părăsiți de ochiul lui Dumnezeu, de grija acestuia de a ne trage de mânecă atunci când o luăm pe căi greșite. Parisul a fost împietrit în această întoarcere cu fața înspre Dumnezeu, după ce măcelul de pe străzile Capitalei Luminii dădea semene că nu va înceta, devenind, de la săptămână la săptămână, mult mai violent, mult mai agresiv, înecat în nori albi de substanțe lacrimogene. Dacă a văzut Dumnezeu că ne tot chinuim să plângem, ne-a dat, să ne ajungă, motive serioase de jale, de trezire și, mai ales, de împietrire într-o durere mult mai mare decât aceea a nimicniciei noastre.
Drama de la Paris, paradoxal, ne-a prin pregătiți de acest val masiv de compasiune. Aveam nevoie de un motiv în plus care să contrabalanseze ravagiile provocate pe străzile Parisului de ”vestele galbene”, aceste purtătoare de mesaje, până la un punct, corecte, dar care au alunecat în prăpastia violenței fără logică, în distrugeri, începând cu imaginea unui stat democrat, care se simte obligat să fie, la rândul său, violent cu cetățenii săi, în timp ce partea sa galbenă nu ezită să distrugă și să batjocorească plus valoarea de semenii lor.
Nu știu dacă, la acest sfârșit de săptămână, flăcările de la Catedrală vor fi adăugate flăcărilor de la baricadele ridicate pe Champs-Élysées. Cred că, înainte de a fi huligan, omul se poate regăsi în brațele credinței, care l-a salvat dintotdeauna, care l-a ridicat deasupra regnului animal, oferi nudu-i nu doar plăcerile vieții, cât mai ales și responsabilitățile acesteia. A fi responsabil înseamnă a-ți asuma faptele, fiind pregătit să răspunzi pentru ele, prin penitență, sau prin bucuria recunoașterii victoriei.
Nu vorbim aici doar despre România sau despre Franța. Deja problema privește întreaga omenire. Trebuie să recunoaștem că, rădăcinile acesteia se află în felul nostru de a fi, în orgoliile care ne bântuie, în egoismul exacerbat, în felul nostru de a ne manifesta atunci când suntem aleși să gândim și să acționăm și pentru alții. Nu putem evita realitatea prin care constatăm (și, din păcate, doar constatăm) că Puterea ne schimbă felul de a fi, felul de a ține cont de cei de lângă noi, de fapt de cei pentru care am promis că vom lupta. Acest deficit de responsabilitate a cauzat partea rea a lucrurilor care ni se întâmplă. Poate de aceea, din opoziție, lumea se vede altfel, mult mai aproape de lumea reală, de lumea în care trăim. Doar din această postură se vede tremurul de frunză, sensibilitatea omului, sufletul acestuia, genunchiul așezat în cea mai sinceră îngenunchiere înspre divinitate. Din postura omului lipsit de prejudecăți, a omului comparat cu o trestie gânditoare, avem șansa de a ne apropia de rugăciunile iubirii aproapelui, dar mai ales de psalmii în care iubirea dumnezeiască este la ea acasă, casă în care suntem invitați să pătrundem, să cinstim numele și să locuim în ceea ce înspre noi se revarsă sub formă de dragoste părintească.
Catedrala Notre Dame de Paris a ars atât cât să ne trezească, atât cât să ne facă să ne suflecăm mânecile, pentru a trece la treabă. Pentru a trece împreună la treabă!
ADI CRISTI