DAR UNDE AM DISPĂRUT

Mazăre a fost adus în România, chiar dacă culesul mazărei, ca planta agricolă, nu a început. Bugetul European a fost fraudat de înalții funcționari europeni, exact din aceeași Comisie Europeană condusă de intransigenții luxemburghezul Jean Claude Juncker și ”olandezul zburător” FransTimmermans. Cu toate acestea nici un mascat din brigăzile anti-corupție nu a fost zărit alergându-i pe marii nemernici ai Europei. Între timp, pe tot parcursul exercițiului bugetar al acestui mandat european, de cinci ani, România a fost beștelită și pusă în genunchi la colț, pe câte un MCV din ce în ce mai ascuțit, provocator de răni nedrepte și greu de vindecat. Am ajuns să fim țara pusă la dispoziția experimentelor, un fel de lagăr în care totul este permis în numele încercărilor pe care nici o altă țară nu și le-a permis, datorită fricii față de propriul ei popor. Doar noi, mioriticii am fost condamnați încă o data să fim un exemplu al suportabilității pentru restul popoarelor Europei, atunci când se mizează pe sacrificiu pentru a depăși un moment critic sau chiar pentru a proba haina austerității. S-a spus, de către mai marii Europei, că România are încă amintirile relative proaspete ale ravagiilor făcute timp de aproape 50 de ani de comunism, că românii sunt încă amprentați de nedreptățile regimului totalitar, fiind imuni la durere și la modul în care o nedreptate evidentă poate arunca în aer efectele firești ale unei democrații autentice, construită pe fundația respectării drepturilor fundamentale ale cetățeanului pus față în față cu statul democrat.
Nedreptățile pe care le-a suportat cetățeanul român, în primul rând din setea de răzbunare cu orice preț a politicienilor europeni, greu de înțeles și mai ales greu de crezut nu are decât un singur răspuns: s-a încercat să fim asimilați, să fim lăsați fără aer, fără economie, fără păduri, fără bogățiile solului și subsolului. Să fim dezbrăcați cât se poate de mult, dacă s-ar fi putut până la pielea goală, să nu mai avem nici al nostru, să stăm cu mâna întinsă și să cerșim mila Înaltelor Porți de la Bruxelles. Poate de aceea s-a inflamat Frans Timmermans, rățoindu-se la ai săi, când aceștia (PSD) i-au pus piedică, în încercarea pe care orice om ”cu scaun la cap” ar fi încercat să trezească ”laleaua olandeză”, îmbățoșându-i vrejul.
Ceea ce este de fapt o evidență ține de imposibilitatea noastră de a ne ridica în picioare. Suntem încă culcați la pământ, acoperiți de ridicol, dar mai ales scoși din rândul țărilor UE, teoretic egale între ele, doar că României nici după 12 ani de Uniune Europeană nu i s-a recunoscut dreptul de a fi o parteneră egală în obligații, dar și în drepturi.
Trebuie să recunoaștem că o mână de ajutor a primit Comisia Europeană și de la noi din țară, de către iluștrii noștri trădători de serviciu, din familia lui Traian Băsescu, Monica Macovei, Constantin Preda și mai apoi Klaus Werner Iohannis, Ludovic Orban. Acest ”mic amănunt” este de fapt esența slăbiciunii noastre ca popor. Ne place spectacolul, ne place să vedem îngroziți cum curge sânge, avem nevoie să ne consumăm emoțiile, lacrimile nevinovaților ajunși în fața justiție sau hohotul vinovaților rămași în liberate, doar pentru că au dat în gât pe cei pe care procurorii continuă să joace în detrimentul legii.
Pe acest fond tensionat, prostimii îi este arătat penibilul spectacol (regizat și de o anume parte a presei) al aducerii lui Mazăre în țară, din Madagascar. Un spectacol grotesc, cu lunetiști pe acoperișul aeroportului Otopeni, cu mașini ale poliției, cu ziariști îngrămădiți ca la circ pe traseul pe care se așteaptă ca Mazăre să meargă la pușcărie. Mazăre a devenit un vrej uriaș asemene celui de fasole, din nu mai celebra poveste Jack si vrejul de fasole, scrisa de Hans Christian Andersen. Povestea cu extrădarea lui Radu Mazăre a ajuns de un penibil grotesc, trebuie să recunoaștem, când a fost folosită de presă ca temă pentru acasă, în anestezierea unei campanii electorale și a unui proces pe care Liviu Dragnea este condamnat să nu i se mai termine, trecând din amânare în amânare până la victoria finală. Mai rămâne ca instanța de judecată să stabilească în folosul cui va fi aceasta. În folosul democrației sau pur și simplu în folosul reanimării statului paralel, acum când instanța de judecată a respins toate cererile avocaților ca fiind nefondate, chiar dacă o parte din acestea ar fi limpezit ițele, din ce în ce mai încurcate, ale unui proces definit a fi interminabil, fără sfârșit. Imaginea pe care acesta o poate crea, la nivel metaforic, ar fi aceea a unui om intubate, pus să cânte la flaut! Nu cred că suntem pe drumul cel bun. Nu mai cred că speranța moare ultima. Sunt din ce în ce mai dezamăgit de furtunile care ne ridică în picioare, de codurile portocalii sau roșii, care ne amestecă, ne rostogolesc încercând poate să egaleze stările, cele interne cu cele externe, transformându-ne într-o singură arătare, pe care nimeni nu o mai recunoaște, drept pentru care nu mai este nici un secret pentru nimeni să se audă, în imediata noastră apropiere, întrebări de genul: ”Dar unde am dispărut? Știu că exist, dar nu mă observ, nu mă mai simt”!
Ne-am adus mazărea acasă, mai rămâne să ne găsim cârnațul și puțin bulion, după care putem să ne urăm, înainte de a continua să ne urâm, poftă bună!
ADI CRISTI