24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Habemus Papam! Chiar și numai în vizită la noi, în bătătură. Lasă că vine Papa și ne mai dă curaj! Ne mai dă voie să fluierăm în biserică, să vedem ce ni se poate întâmpla, având în imediata noastră apropiere a gestului rebel o grabnică iertare. O iertare de serviciu care ne permite să învățăm ce este iertarea, dar și cum să nu reparăm greșelile comise, admițând că există posibilitatea să învățăm din greșeli. Încercăm să cultivăm greșeala ca plantă a progresului, ca unică șansă de a arde etapele, de a ne înfățișa, înainte de termen, Judecății de Apoi. Deocamdată Natura se ia la întrecere cu minunile dumnezeiești. Cel mai apropiat pământean de Dumnezeu, unsul acestuia în lumea cea de toate zilele va fi nevoit să oprească urgia coborâtă din cer asupra noastră, exact pe traseul pe care Suveranul Pontif îl are de parcurs. Credincioșii, cu sutele de mii, îl vor aștepta să-l vadă, să-l asculte și, mai ales, să îngenuncheze în fața sa, cu pioșenie și nicidecum cu slugărnicie. Frații și surorile Papei Francisc îi vor ieși în cale cu bucurie, cu speranța că cel care a înțeles să ne ia și pe noi în seamă este de fapt centrul universului credinței, întru iubire și împăcare dumnezeiască. Se parte că vizita Sfântului Părinte este de inspirație Divină, atâta timp cât se simte urgenta nevoie de mângâiere părintească, de luminare a frunţilor încruntate, astfel încât să existe speranţa că doar astfel vom reuși să privim înainte înspre acea stea călăuzitoare care ne luminează drumul, care ne scoate din rătăcire.
Dacă vremea se va îndrepta cu viteza luminii, pe neașteptate, atunci o astfel de schimbare majoră nu poate fi decât o minune dumnezeiască, Tatălui Nostru atribuindu-i-se meritele depline. Dacă vremea va fi câinoasă și sălbatică, mușcând din noi până la durerea de dincolo de carne, e semn de mare încercare, destinul lui Iov de a îndura pedepse fără ca iubirea față de Dumnezeu să se lase afectată, e semnul marii încercări, a marelui examen prin care ne va fi încercată dragostea necondiționată față de Dumnezeu, în veci fie-i sfințit Numele Său! O astfel de formulă are în sinele ei zidită rugăciunea, smerenia și milostivirea față de care genunchiul credinciosului zidește axis mundi, de la inimă la spirit, de la suflet la Steaua Nordului, astfel încât rătăcitorii să aibă șansa unei recuperări grabnice, cu pierderi minime.
Cum o dai și cum o întorci, Dumnezeu cade tot timpul în picioare, iar Sfântului Părinte nu-i rămâne decât semnul împăciuitor al crucii, peste suferință sau peste bucurie. Detașarea pe care Suveranul Pontif o are prevăzută în ”fișa postului” este de fapt atitudinea celui care are puterea gestionării șansei metafizicii de a deschide lumea, de a da o perspectivă nemărginită profunzimii gândului, ca formă superioară de organizare a materiei.
Dincolo de această formulare pretențioasă sau poate greu de înțeles în termenii vieții de zi cu zi, există o nesperată plăcere de a te știi privit, atins sau chiar mângâiat de cel care stăpânește mințile a peste două milioane de credincioși catolici, de cel care are puterea de a da binecuvântare și iertare tuturor celor care își recunosc păcatele întru iertarea lor, întru acea curățenie sufletească eliberatoare.
Vizita Papei Francisc la noi a fost asemuită cu drumul unui pelerin prin locurile în care se simte și se aude strigătul de deznădejde, chemarea fratelui întru apărarea semenului, întru scoaterea acestuia din nevoi și ridicarea sa pe tălpile care, goale fiind, reușesc să țină minte drumul, după imperfecțiunile sale, după gropile și pietrele ieșite în cale.
După 20 de ani, după Papa Ioan Paul al II-lea, vine la noi Papa Francisc, ca o firească întoarcere în Grădina Maicii Domnului, în care poporul român trăiește fără ca să-și dea seama, reușind chiar să lase buruienile să o inunde. Evident că, în această exprimare am folosit metafora ca formă edificatoare a unei realități greu de ocolit, greu de ignorat.
Țara întreagă, în aceste zile, a fost nu numai în sărbătoare, ci chiar și într-un blocaj real, rutier, cu mari interdicții care, trebuie să recunoaștem, ne aduce aminte de vremurile de altă dată, cu un Nicolae Ceaușescu într-o neînțeleasă teamă față de ”cel mai iubit fiu al poporului”. Dacă vorbim despre exagerări produse de o neînțeleasă protecție a celui în fața căruia se închină o lume întreagă, atunci vina va fi trecută în păcatul celor care nu s-au arătat a fi domesticiți, fiind dominați de o precauție greu de înțeles, greu de explicat.
Habemum Papam la noi, acasă, la Iași, în fața Palatului Culturii, acolo unde inima ieșeanului a fost depusă sub formă de mărturie că orașul culturii naționale, europene, mondiale știe să-și facă semnul crucii, chira dacă Suveranul Pontif, Întâistătătorul Bisericii Catolice îl desenează în sens invers decât o fac ortodocșii. Ne unește iubirea de Dumnezeu, așa cum ne poate uni dragostea față de semenii noștri.
ADI CRISTI
