MAI ESTE MULT PÂNĂ DEPARTE

Jucăm într-un film cu tâmpiți, pentru tâmpiți. Aceasta este o primă senzație pe care suntem nevoiți să o trăim, chiar dacă nu ne convine. Cum adica, pentru tâmpiți?! Murphy spunea, printr-o lege, că dacă un lucru este făcut să-l înțeleagă și tâmpiții, atunci acel lucru va fi înțeles doar de tâmpiți! Dincolo de aparențele care, de cele mai multe ori, înșeală, trăim într-o permanentă stare de provizorat.
Nimic nu mai este stabil. Totul se află într-o continuă mișcare, într-un permanent tangaj astfel încât nimic să nu mai poată motiva starea de stabilitate.
Un astfel de peisaj include întreaga imagine a timpului pe care îl trăim, fără a lăsa pe dinafara cadrului ceva, de la cer la mormânt, de la liniște la tăcere, de la lacrimă la hohotul de râs, de la nepăsare la implicarea totală. Toate ce țin de noi, de participarea noastră la viață, sunt de jur împrejurul nostru. Noi le simțim, le adunăm, ne înconjurăm de ele, chiar dacă, uneori, nu ne dăm seama în ce fel de lume trăim. O lume instabilă, o lume pe care o simțim cu ne alunecă pe sub picioare, ne trece printre degete sau, pur și simplu, dispare când lumea ne este mai dragă, lăsându-ne singuri, rătăcitori prin desert.
Avem dreptate când ne dăm seama că lângă noi ar fi trebuit, în primul rând, să fim noi și mai apoi ceilalți. Înstrăinarea vine nu din lipsa aproapelui nostru, ci pur și simplu a noastră. Nu ne mai recunoaștem. Există acea stare de înstrăinare față de ceea ce suntem noi pentru noi. Din acest moment începem să ne dăm seama că prăpastia s-a căscat sub picioarele noastre, despărţindu-ne vulgar și fără nici o motivație în a ne da seama cum să mai pășim dacă în aer ne-a rămas un pas și în abis celălalt pas, pe care ar fi trebuit să ne sprijinim întreaga făptură și, mai ales, ar fi trebuit să începem saltul în viitor.
Nemaiauzitul și nemaivăzutul, nepovestitul și neimaginatul începe să ne cotropească să ne aducă imposibilul la masa, când ne este dat să-l cunoaștem pe călăul Gheorghe Dincă, unul din personajele obsedante ale timpului prezent, cel în jurul căruia se mișcă în spiral întreaga anchetă referitoare la morțile violente ale celor două copile, ajunse peste noapte (fără voia lor, dar cu prețul vieții lor) simbolurile sacrificiului în România. Au fost prinse de un nebun și ucise cum mai sunt omorâți puii de păsări, din greșeală sau din prea multă brutalitate, de cele mai multe ori nejustificată.
Gh. Dincă a fost identificat de specialiști ca fiind un criminal în serie, profesionist, cu o inteligență diabolică care ar trebui să dea de gândit anchetatorilor că omul acesta este periculos nu numai în acțiune, cât mai ales în jocurile pe care, de mai bine de zece zile, le face cu anchetatorii.
Are siguranța celui care conduce jocul, a celui care este stăpân pe ceea ce nu cunosc procurorii sau polițiștii. El reușește să-i domine, dictându-le ca o temă pentru acasă ce program au în fiecare zi de cercetare în teren, astfel încât, cel puțin până acum Gheorghe Dincă a fost pus doar în situația de a corecta aceste teme și de a interveni în favoarea anchetatorilor pe care a și început să-i simtă aproape de el.
Și acest amănunt ar trebui puțin nuanţat, atâta timp cât, au început deja să curgă râuri (dacă nu fluvii de aprecieri) înspre cel care, spun mai marii lui, a reușit să empatizeze cu criminalul, a reușit ”să-i pătrundă în minte” și astfel acesta a devenit dintr-o data ”umil și recunoscător”. Mai mult, de cealaltă parte a reacțiilor contrare, sar avocații victimelor care contestă această curiozitate de a permite intrarea în dosar a unei persoane străine cauzei, acesta nefiind nici membru al echipei de anchetatori și nici să-l reprezinte pe criminal. Nimeni nu spune nimic, decât dacă acest om invizibil nu era de fapt profesorul lui Gh. Dincă, cel care avea datoria și pregătirea necesară să-l consilieze despre ce ar trebui să spună anchetatorilor, ce ar trebui să arate, ce crimă ar mai trebui să o scoată din scaieți sau din lanul de porumb.
Meciul începe să se încălzească, făcându-ne să simțim pe viu ce ar putea să însemne ”mai este mult până departe”! Unde ar trebui să ne ducă acest de neatins ”departe”?
ADI CRISTI