ACEEAȘI MĂRIE CU ALTĂ PĂLĂRIE

În România cel mai facil este să se întâmple lucrurile imposibile, lipsite de șansă. Tot ceea ce se bazează pe calcule aritmetice, pe majorități imposibile, au șanse majore de a se întâmpla. Imposibilul a ajuns în spațiul mioritic un reflex benefic din Twin Peacks, acel sălaș negru în care toate misterele își găsesc rezolvare, mai puțin lucrurile clare, vizibile, ușor de constatat. Acestea din urmă devin imposibil de apreciat, atâta timp cât ele nasc deznădejde și stupefacție, situându-ne în spațiile cu aer rarefiat ale marilor surprize.
Nu suntem pregătiți pentru normalitate. Avem în noi acel sâmbure al fructului interzis care ne provoacă în permanență, scoțând din noi cele mai neașteptate reacții, greu de imaginat, greu de descris.
România a ajuns să fie, într-adevăr, țara lucrului bine făcut, așa cum Klaus Werner Iohannis și-o imaginase încă din 2014, doar că aceasta avea nevoie de o corecție, de o completare, țara lucrului rău bine făcut! În toți acești cinci ani de președenție a lui Klaus Werner Iohannis fost desăvârșită opera de batjocură și de distrugere a poporului român, operă începută de Traian Băsescu, în demenţa sa de șef peste tot ce mișcă, ”râul, ramul”, și iată continuată în același ton de aroganță cu care, președintele Klaus Werner Iohannis a lăsat să se vadă cât de rău și de inuman poate fi cel care nu numai că nu a fost nici măcar o secundă președintele tuturor românilor, ci pur și simplu, a reușit să desăvârșească opera de dezbinare a poporului român.
Atât Traian Băsescu cât și Klaus Werner Iohannis au reușit să predea România cancelariilor europene, fără pretenții, să o facă pur și simplu cadou celor care au vrut să o jupoaie așa cum, de-a lungul istoriei, au făcut-o mai cu milă, mai cu ”perdea”, evitând scandalurile naționale ce ar fi fost îndreptățite să izbucnească.
Cei doi președinți, în mandatele lor, au dus România la iarmaroc și, asemenea lui Dănilă Prepeleac, au reușit să o vândă pe o basma, pe o năframă cu ajutorul căreia nu le-a mai rămas altceva de făcut decât să-și pună ștreangul la gât.
Paradoxal, nici un vinovat nu a pledat vinovat. Toți cei care au măcelărit România pledează astăzi pentru a fi găsiți eroi ai neamului. Au măcelărit țara, este adevărat, dar lucrurile acesta l-au făcut doar pentru a o salva, așa cum au îngenunchiat poporul, l-au umilit, doar pentru a salva țara (sic!) România a ajuns, astfel, o țară salvată, fără popor sau cu poporul sacrificat!
Ciudată este această invocare a faptului pe care sinucigașii îl fac comunității în mijlocul căreia au decis să se arunce în aer pentru a o salva de toți cei care îi vor răul sau o pizmuiesc.
În spatele acestor trepăduși respiră interesele majore ale Marilor Puteri ale Lumii care nu mai încap de mult în propriile lor hotare, dorind ”carne proaspătă”, bogății neatinse, pieţe de desfacere virgine, mai ales când aceste daruri vin de la a șaptea țară, ca dimensiune a Uniunii Europene.
Și nouă ce ne rămâne? Ce ne mai rămâne? Cine ne va ține partea într-o lume în care fiecare se războiește cu fiecare? Fiecare încearcă să se întindă peste vecinul său, ne mai ținând cont de proprietățile specificului național, de cultură, tradiții și mai ales de suveranitate și independență, de legile pe care țara le păstrează de sute de ani, devenind între timp parte din reflexele naționale ale poporului, moștenire prin care continuitatea popor este asigurată, așa cum asigurată este și verticalitatea în fața din ce în ce mai acceleratelor schimbări dictate doar de ”interesele celor puternici și mari”.
”Patria este a norodului, nu tagma jefuitorilor” a spus-o cândva Tudor Vladimirescu, cel care a reușit să surprindă blestemul poporului, ca o concretizare a nenorocirilor ţării în propria sa nenorocire şi l-au făcut să înţeleagă una din cauzele relelor ţării: dominaţia otomană, de atunci, ca putere străină: „Apoi din ne chivernisirea stăpânilor României vezi câtă prăpădenie ni se pricinuieşte!… Nu s-ar fi putut economisi ca să nu să fie făcut această prăpădenie? O stăpânire cu aşa ţară mare în mâini şi un lucru de nimic n-au putut popri, ci ne lăsară de ne prăpădirăm şi ne stinserăm de tot! Adalâii au început a lua şi robi oameni, spre mai mare bătaie de joc!” Sentimentul de revoltă se transformă deja în hotărâre de răzbunare: „Ci vor lua plată dumnezeiască!”.
Nimic nu s-a schimbat de atunci, de aproape 200 de ani. Doar, se poate spune că, totul este neschimbat, ”aceeași Mărie cu altă pălărie”! Și noi suntem aceeași?! Da, dacă ținem cont că trăim pe acest pământ prin înaintașii, înaintașilor noștri, de mii de ani, de atunci de când ne-a fost dat să îngrijim viața pe acest pământ.
ADI CRISTI