ÎNTRE ÎNGER ȘI DEMON

Au început să apară efectele unei proaste guvernări. Din nou pensionarii sunt cei care joacă rolul sacrificaților, a celor puși în linia întâi pentru ca ambele tabere să reușească să-și regleze tirul, cu pagube din ce în ce mai mici pentru ei. Suntem puși în situația de a ne pune cenușă în cap, de a recunoaște că ceea ce am dorit să se întâmple, întru binele celor mulți, a fost doar o bună intenție și nicidecum un program stabil de binefacere. Pensionarii sunt primele persoane afectate, la nici o lună de ”bună guvernare”, la nivelul bugetului alimentat de plata la timp a pensiei. Dacă nu s-ar vorbi despre pensionarii din spațiul mioritic, poate o astfel de întârziere nu ar sângera atât de profund în destinul seniorilor, a acelor oameni care au demonstrat că pentru ei pensia rămâne nu doar singura sursă de finanțare a vieții, cât mai ales impune un calendar foarte strict în împărțirea banilor, pe sume și zile, începând de la hrană, medicamente, nevoi de socializare și până la o eventuală rezervă care să le asigure ”bătrâneți fericite”.
Despre așa ceva, cel puțin din tumultul provocat de inexactitatea trecută în gestiunea actualului guvern, se poate vorbi mult mai aplicat, cu ”cărțile pe masă”, încercând să ieșim din paradigma războiului, doar de dragul războiului, a gălăgie care să ne ocupe timpul și timpanele, astfel încât, tot ceea ce ne apare în față să treacă pe lângă noi. Să fim lăsați în mijlocul drumului, să fim accidentați de năvala mașinilor, care trec peste noi, găsindu-ne vinovați că nu știm să mergem pe trotuar, că nu știm că mijlocul străzii este apanajul vehiculelor și nicidecum a mersului pe jos.
Pensionarii ar trebui considerați acea bombă cu efect întârziat din fața căreia nimic nu te mai poate salva, atâta timp cât deflagrația aruncă în aer nu numai omul cât mai ales realitatea noastră înconjurătoare.
Este impardonabil atunci când un bătrân este pălmuit în public, de către cei mai tineri decât el, în locul transmiterii unui răspuns pe care situația în sine o cere. De ce un bun al său nu-i este restituit, așa cum tot guvernanții au decis prin lege? De ce pensionarul continuă să fie materia primă a carnagiului pe care guvernații îl produc în locul promisiunilor făcute? Poate și pentru că este calea cea mai scurtă și sigură în a sări calul, în a trece peste timpul prezent cu pagubele cele mai mici. ”Și așa și-au trăit traiul, și-au mâncat mălaiul!” Lasă-i ”să mai moară puțin”, să fie mult mai aproape de cele sfinte și lumești, decât să ne încurce la aritmeticile liberale! Ei sunt astăzi, pentru că au fost ieri! Nu cred că are suferi lumea dacă s-ar renunţa la cei ajunși pe malurile Styx-ului, refuzând o mână întinsă în favoarea generației active care are nevoi de noi, pentru a spori producția, pentru a avea grijă de viitorul scăpat din mâini, așa cum este necesară trezirea la realitate cu surle și trâmbițe sau pur și simplu cu țignalul gardianului!
Pensionarii ar trebui să ne fie pata de pe conștiința care ne apasă, care ne pune în genunchi, care ne sfâșie sufletul și identitatea, înstrăinându-ne, lăsându-ne ai nimănui, fără familie, fără urmași întru continuitate.
Noi nu ne ocupăm decât de blestemul înaintașilor, de decapitarea celor dinspre care venim, a celor care ne-au dat dreptul la viață, așa cum și noi, acum, nu le mai dăm nici o șansă, sacrificându-i doar pentru ca noi să ne salvăm. De regulă, părinții își salvează copiii și nicidecum copiii nu-și sacrifică părinții!
Vorbim ceea ce nu ar trebui nici măcar să gândim, să ne pună în fața unui fapt împlinit cu tristeţea rănilor fără vindecare, ca și cum cuțitul împlântat în spate să aștepte mâna pătată de sânge spre o fericită izbăvire… Sunt păcate de neiertat, așa cum sunt și copii nenăscuți care continuă să umble prin pântecele pământurilor sfinte, căutându-și nașterea, refuzând lumina cerului atâta timp cât lumânările ce aşteptau să fie aprinse la moarte, nu erau încă făcute, nu aveau gata ceara necesară mai apoi topirii și urmăririi flăcării veșniciei.
Blestemul care se naște din această câinoasă atitudine a inconștienților pseudo liberali, rătăciți prin ideologia unui partid care a născut România, va atinge cu șoapta morții pe toți cei care au ratat momentul continuității uni neam atât de greu încercat, dar atât de frumos și de ales. Batjocura devine cu asupra de măsură atunci când bătrânii noștri nu cerșesc, stau cu ochii larg deschişi privind în direcția de unde așteptau să le vină izbăvirea. Nu moartea, ci izbăvirea gestului de respect al celor care au crezut că ei sunt aleșii lor și nicidecum nu au rolul călăului pe care, iată, reușesc să-l interpreteze ireproșabil.
Între înger și demon continuăm astăzi să ne regăsim identitatea. Nu reușim decomandată decât să redescoperim demonul din noi.
ADI CRISTI