ȚARĂ PIERDUTĂ LA ALBA / NEAGRA

Ne apropiem de funia din casa spânzuratului. Aceasta este deja întinsă și dată cu săpun, așa cum corzile viorii simt mirosul de sacâz, cu ajutorul căruia părul arcușului este strâns laolaltă, să nască dumnezeiescul sunet.
Chiar dacă tensiunea de pe scena politică a țării este cât se poate de încordată, în același timp se poate simți o maximă relaxare, un dezinteres mascat de nepăsarea din care ies precum scrisorile împinse pe sub ușă, păstrând nu doar tăcerea cât și anonimatul expeditorului.
În șoaptele îngrămădite după perdelele groase de catifea își face loc fel de fel de șușoteli, care mai de care mai spectaculoase, cu o înțelegere, chipurile, mediată de Klaus Werner Iohannis, între Orban și Ciolacu, în urma căreia fiecare ar primi ceea ce îl doare mai mult (liberalii, alegerile anticipate, social democrații rămânând cu alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin), înţelegere care de fapt nu a avut loc decât în mintea înflăcărată a unor jurnaliști care de mult nu-și mai practică meseria, aceea de a informa echidistant, fără a intra cu bocancii în ciorba politică a momentului.
Nevoia de spectaculozitate a făcut din jurnaliști penibili hăituitori de demnitari, fără ca o astfel de abordare a meseriei să-i scape de tabloidizarea subiectelor de interes general, astfel încât jurnalistul poate fi întâlnit fie în haina derbedeului, a procurorului a judecătorului, funcție de interesele redacției care îi deconotează cel puțin drumul, dacă nu și cornul cu lapte.
Moțiunea de cenzură este un pas înainte pentru ambele interese, acela al păstrării regulei din alegerea primarului, într-un singur tur de scrutin (în care vor fi avantajați primarii PSD sau cei care au fost aleși, pentru mandatul în curs, de electoratul PSD, după care au făcut ”alergie le Dragnea” și au fost dați afară din partid), dar și a organizării alegerilor anticipate, dorința expresă a liberalilor și useriștilor.
Dacă cele două alegeri, locale și generale vor fi organizate în aceeași zi (nu știm încă dacă CCR va agrea acest mixt electoral) cei care vor fi avantajați, dincolo de culoarea lor politică, vor fi acele partide care stăpânesc teritoriu, chiar dacă această copleșitoare suprapunere a voinței politice de jos și până sus. De la locale, la județ și până la parlamentare.
Deja sloganul nu da uni singur toată puterea nu mai poet fi invocată, cu atât mai mult cu cât atât PSD cât și PNL au făcut parte din cei care au beneficiat de linia verde, fără însă a fi protejați de lupta și dezbinarea orgoliilor, care nu aveau, la urma urmei, nimic consistent, nimic de a face cu nevoile stringente ale cetățeanului, identificat și în calitatea sa de votant, de vot care contează, atâta timp cât acesta este unul care are forța de a atrage cât mai multe astfel de opinii.
Există deja acea majoritate critică ce poate să schimbe rezultatul, de această dată în folosul celor mulți și nu doar a celor cu zâmbetele larg desfășurate în semn de sărbătoare, de fanfară, de glas și trup săltăreț.
Ludovic Orban nu poate fi mai mult decât o glumă proastă a acestui al doilea deceniu al mileniului trei. Nu știe să câștige, nu știe să piardă. Este mai mult o piesă de schimb, un second hand, folosită mai mult pentru a fixa locul unde ar trebui să fie pus un adevărat prim ministru, căruia să-i pese de țară, dar mai ales căruia să-i pese de popor, de cetățean. Cele trei dimensiuni sunt aparent inegale, atâta timp cât, dedicația bunei guvernări nu o faci țării și nici măcar poporului, rămase în aer, noțiuni abstracte. Toate eforturile sunt făcute întru binele cetățeanului și doar a lui, fără nici un compromis.
Orice aranjament în spatele ușilor închise sau ale perdelelor trase, nu poate fi benefic cetățeanului. Ideea de transparență se justifică doar atunci când toate discuțiile, toate aranjamentele sunt supuse informării cetățenilor, cu ceea ce va urma, cu ceea ce se va întâmpla bine pentru ei, cu ei, împotriva lor, căci nu putem ignora sacrificiul pe care un guvern responsabil în cere comunității. Astfel de sacrificii, rămase doar la primul nivel: se sacrifică poporul, fără a reuși să atingem măcar nivelul doi, este timpul sacrificării conducătorilor, ne face să conştientizăm imediat locul în care am ajuns prin forțe proprii, responsabili, gata oricând să punem mai presus de atribuțiile noastre asumate, libertateta de a lăsa locul altuia, care este mai bun decât noi, care este mai inspirat, care este mai necesar momentului timpului prezent, imediat, următorului pas.
Nu numărul de guverne ar trebui să ne surprindă, să ne sperie, să ne inhibe, ci, din contra, păstrarea unui guvern anchilozat, care nu știe să performeze și care rămâne zidit în tot felul de aranjamente de culise, secrete de stat, care oricum sunt scurse pe surse și ne fac de tot râsul/plânsul, țară pierdută la alba/neagra, cu triștii ei conducători caraghioși.
ADI CRISTI