Lupta noastră cu noul coronavirus nu se deosebește prea mult de lupta de pe scena politică. Aceleași reflexe de dușmănie, aceeași încrâncenare, același episod de lovituri pe la spate. Nu ne deosebim cu nimic de neșansa de a intra în rând cu lumea, fie ea și lumea aflată într-un real pericol. Marile energii le consumăm nu în contul apărării de singurul dușman recunoscut și asumat de omul de știință, ci pur și simplu suntem în stare să ne inventăm tot felul de atacatori, care mai de care mai fanteziști, care mai de care mai inexistenți în realitatea imediată. Vrem să fim victime garantate, chiar și numai pentru a ne cânta singuri prohodul, în cel mai tulburător ritm pus la dispoziția bocitoarelor profesioniste.
Tânguiala devine astfel a doua meserie națională, după aceea a delațiunii, aducând în centrul atenției interesul personal, mult mai puternic decât interesul naţional. Ceea ce ne doare pe fiecare în parte este mult mai puternic, mult mai de nesuportat, decât ceea ce doare o țară întreagă. Poate și pentru că durerea țării se disipează în 20 de milioane de oftaturi, în timp ce durerea personal este trăită intens doar de cel care gestionează rana, în durerea ei, de unul singur.
Este incredibilă mutația care apare și care ne rupe de realitate, care ne îndepărtează de reacția pe care ar fi trebuit să o avem în momentul în care pericolul iminent ne pune în gardă. Avem nevoie, în primul rând, de acea încredere în forțele noastre, care ne apără doar prin simpla prezență a tonusului nostru de câștigător, de victorie asumată și decontată în contul marilor realizări.
Responsabili de ceea ce se întâmplă cu noi, nu suntem doar noi. Vina se distribuie, în cote egale, între noi și ei, între mediu și comunitate.
Șansa de a ieși victorioși devine astfel un atribut al înțelegerii și mai puțin al norocului. Apropierea își construiește un sistem de schingiuire performant, în timp ce îndepărtarea ne pune în situația însingurării, sub forma acelei armuri salvatoare, impenetrabile pentru Covid-19.
În Colosseumul Parlamentului toți gladiatorii au pornit lupta ”care pe care”, uitându-se de parteneriatele tradiționale, astfel încât, fiecare să-și scoată în față propriile lor interese, încât doar armonizarea acestora prin întărire ar mai putea să aducă în discuție eventualele parteneriate.
Există acea încrâncenare care nu face altceva decât să te blocheze, să nu-ți ofere nici un grad de mișcare, pietrificând timpul prezent în acea prelungire din ultima silabă a ecoului.
Nimic din ceea ce ne-ar putea recunoaște nu ne mai iese în cale. Suntem pierduți într-o lume pierdută, tulburați, atacați, devastați, dar, în același timp, suntem gata oricând să ne asumăm libertatea de a merge mai departe.
Mai departe, unde?! Poate că ”mai departe” să însemne chiar ieșirea din cerc. Să mergem forțând încercuirea, să ne modificăm traseul destinului, demolând adaosurile atașate zidului care ne desparte unul de celălalt, cu aceeaşi speranță a întoarcerii din drum, când acesta se arată a fi drumul greșit. Acest tip de reveniri, de reevaluări nu poate decât să pledeze în favoarea progresului, conștientizând asumarea destinului ca o formă activă de responsabilitate, ce include și acea componentă de mea culpa, care are în primul rând rolul de asumare a erorilor făcute, astfel încât, următorul pas să fie făcut în cunoștință de cauză.
Cum intervine în acest context factorul politic, dublat de specialiștii în domeniul sănătății? Ministrul Sănătății este în măsură să se remarce, comentând evoluția ultimilor infestări cu Covid-19:
„Au fost 166 de cazuri din în jur de 3000 de teste, ceea ce totuşi reprezintă ceva. În ultima săptămână am avut 5 zile de creștere consecutivă. Am plecat de la 196 de cazuri, la 237, la 222, 275, 320 de cazuri. Ele dau măsura ultimelor relaxări, de pe 15 (mai – n.red.) si de pe 1 (iunie – n.red.), dar si măsura celor doua weekenduri mai prelungite. S-au făcut numeroase relaxări la numeroase activități, dar s-au dat si masuri de punere in aplicare, norme, care, în unele cazuri, au fost respectate, uneori nu au fost respectate.
Sunt creşteri pe care le gestionam in acest moment. Monitorizam toate cazurile, și cazurile din Terapie intensiva, avem in jur de 170 de cazuri in Terapie intensiva, si gestionam si prezenta pacienţilor cu simptome respiratorii sau asociate la Primiri-urgenţe. Recomand in continuare precauție și respectarea măsurilor și normelor”, a mai spus Nelu Tătaru.
„Suntem într-un moment in care avem un număr crescut de cazuri, dar este o creştere progresiva, nu este o creştere exponențială. Putem gestiona atât timp cât se respecta aceste precauții.
Suntem într-o transmiterea comunitara, care s-a accentuat in ultima perioada cu relaxările. Tot ce înseamnă adunări populaţionale, la mare, la munte, cluburi, vin persoane din diferite focare mai mici sau mai mari. Ele pot accentua aceasta transmitere, iar efectul îl vedem după acest weekend. Ultima săptămână a fost cea mai concludentă”, a atras atenția ministrul Sănătății.
Nelu Tătaru a mai explicat de ce este nevoie de prelungirea stării de alertă pentru ca MS și Guvernul să aibă „nişte pârghii ca să putem gestiona eventualele derapaje prin nerespectarea unor reguli si creşterea numărului cazurilor noi. S-a terminat prima stare de alertă, Guvernul solicită prelungirea stării de alertă, rămâne in apanajul parlamentului să genereze această stare de alertă.
Trebuie gestionată situația, ca vrem, ca nu vrem, suntem in alerta epidemiologica, o alerta de risc epidemic, chiar daca nu este decretata sau declarată.
Avem un număr de cazuri noi, avem încă focare în desfăşurare, avem centrele de bătrâni care continua să rămână focare care se adaptează destul de greu, avem personalul care îngrijeşte, care la reluarea activităţii s-a văzut ca sunt multi infectaţi si s-a recomandat reînceperea lucrului.
Această radiografie în timp a intervențiilor ”la subiect” a ministrului Sănătății Nelu Tătaru ne face să fim mult mai ponderați în a ne cere afară, în a ne cere drepturile de cetățeni liberi, este adevărat, prinși pe picior greșit de sălbaticul Covid-19.
ADI CRISTI