ATÂT AVEM, ATÂTA MÂNCĂM

Avem din ce în ce mai multe scene de infarct. Se moare din mai tot ce poate să ne înspăimânte, în accidentele rutiere, cu violență și mototolire de autoturisme, și până la moartea uitată în somnul de veci, de parcă adormitul în n jumele Domnului a uitat să se mai trezească a doua zi, dimineața, când nu a mai auzit ceasul deșteptător. În visul său degeaba țipa cineva să se trezească, că el nu și nu, dar nu pentru că ar fi surzit peste noapte, ci pur și simplu pentru că a plecat să moară puțin, atât cât poate să țină veșnicia.
Un astfel de ton de editorial miroase nu numai a tămâie, cât mai ales a strigătului de ajutor: ”Ajută-ne Doamne!” Din ce mai multe astfel de retrageri în credință vor să ne ferească, păzească, ocrotească de tot ceea ce-i rău, neînțelegându-ne viața noastră cea de toate zilele. Ne simțim hăituiți, tracasați, speriați, dezorientaţi, de parcă nu ne-am mai aparține, fiind mai străini decât ne sunt necunoscuţii. Într-o astfel de stare de anxietate suntem trimiși la muncă, fără a avea clară destinația, decât aceea pe care ți-o poate acorda direcția ”Mergeți încotro vedeți cu ochii, încotro adulmecați cu mirosul, încotro vă iese ceva de pipăit în cale!” Într-o astfel de învălmăşeală nimeni nu mai contează, nimic nu ne mai interesează, totul se reduce la a pune mâna, înșfăca, rupe, lua, duce la piept, chiar dacă se întâmplă ca prada să fie chiar cuțitul ucigaș, cel care ne străpunge cu acea forță cu care noi încercăm să-l ascundem, ca pe un bun însușit, necesar nouă, dar care, în cele din urmă, se dovedește a fi expresia morții visate.
Între noi și restul de jur împrejurul nostru există o lume pestriță, de fapt există singura lume care contează, singura lume de care ne leagă următorul pas. Din mijlocul ei sar, pecum dopurile de şampanie, înspumate și violente, speranțele vieții mai bune, aruncate de liderii politici, așa cum se mai aruncă confetile multicolore, mimând veselia, strălucirea, bucuria, în cele din urmă. De fapt, această stare, chiar dacă este tentantă nu se prea potrivește cu ceea ce simțim noi, cu ceea ce producem noi, la vreme de pandemie scăpată de sub control, atâta timp cât, pe trupul acesteia s-a întins masa electorală,. Aceeași veche masă electorală, pe care sunt scoase din huse tot felul de promisiuni, care mai de care mai pierdute și mai nefolositoare din categoria girafei care își închină gâtul, prin detensionarea eleaticului sau a broscuței pusă să ocăie, a raței acoperită de măcăiturile vesele și mai ales a câinelui care latră nevoie mare peste întreaga adunare. Zgomotul în sine este simpatic și revigorator, în timp ce, spectacolul ne duce fără voia noastră într-o copilărie căreia noi nu reușim să-i descoperim amintirile rele ale pedepsei brutale de a trăii în lipsuri majore și decisive. Noi, copiii de ieri și maturii de azi nu ținem minte durerea și, mai ales, teroarea în care erau nevoiți să trăiască părinții noștri, în acele vremuri în care lipsurile de tot felul erau cele mai populate produse cu care rafturile magazinelor, de exemplu, erau pline.
Cu cât ne apropiem de alegerile la termen pentru administrația locală cu atât vânzoleala devine m ai accelerată în acest spațiu ajuns să fie din nou dominat de colbul drumului de țară, de parcă nimic nu s-a mai întâmplat în Natură, de pe vreme dacilor, pentru a ne păstra cuprinderea europeană.
Liniștea din așezare a acestui praf, smuls din aer doar de ploile și ele din ce în ce mai pline de vânt și de apă, este dată peste cap de ieșirile intempestive și necontrolate ale ministrului Muncii, Violeta Alexandru pe care nervii nu o mai țin minte, lăsând-o să se dea singură cu capul de toate nefericitele figuri de stil, atribuite pensionarilor, această gogoașă fierbinte, despre care nimeni nu i-a atras atenția că dacă o pui în gură riști să-ți ia foc tot cerul gurii! În pensionarii care stau la cozi interminabile în dreptul Caselor de pensii doamna Violenta Alexandru vede puzderia de haidamaci, asmuțită de PSD să-i creeze ei probleme, ea care nu a ezitat să se țină aproape de pensionarii țării adevărați, de cei care nu ridică nici o pretenţie, fiind mulţumiţi doar cu ceea ce ea crede că este suficient să le dea și pentru care aceștia îi mulţumesc frumos pentru masă, două, trei firimituri de pâine și dacă le mai rămâne apă, o gură de apă. Atât avem, atât mâncăm!
În rest, nimic nou sub Soare, dacă, într-adevăr, ar mai fi cineva interesat să se expună acestei canicule toropitoare, din care nu se mai poate scoate nimic folositor. Ar fi doar o nouă experienţă de oameni chinuiți, de această dată de calamitățile naturale, dar care pot să ne dicteze limita de rezistență a acestora, pentru viitoarele programe de guvernare. Este bine de știut, de ținut minte și, de ce nu, de folosit la o adică!
ADI CRISTI