DESTINUL UNEI NOI ROMÂNII

Am intrat deja în logica firească a campaniei electorale, Nu vorbim despre dezbaterile propriu-zise, cât mai ales începem să ținem cont de petardele care sunt aruncate, de fiecare dată în curtea adversarului, cel care este mascat cu însemnele dușmanului intolerabil, de neiertat, imposibil de uitat și mai ales de iertat.
Nu s-a schimbat nimic din recuzita pe care ne-o oferă realitatea imediată. Aceeași pandemie, același guvern, aceeași opoziție, același preşedinte, același popor, aceeași țară. Cu toate acestea suntem provocați a face un inopinat inventar și să constatăm că totul are o altă mișcare, o altă proiecție, o altă perspectivă.
Suntem prinși în acest clenci datorat victorie: Totul pentru victorie, totul pentru partid! Nimic din ceea ce ne înconjoară nu își mai arată semnele firești de prietenie, de armonie. Totul parcă ne dușmănește, ne atacă, ne pune cuțitul la gât! Într-o astfel de tensiune cei mai puțini dintre noi conștientizează care poate fi drumul corect, calea cea dreaptă.
Campania electroală se suprapune astfel peste grija acută datorată noului coronavirus, de această dată nu pentru iluzoriu viitor luminos, cât mai ales pentru a trăi sau a muri, în cei mai simplii termini existențiali.
Chiar dacă ni se pare că vorbim două limbi diferite, chiar dacă ne încăpățânăm să credem că trăim, în același timp, în două Românii diferite, pe fond nimic nu este altceva, totul face parte din același gest cuceritor de a fi în același timp: stăpân și sclav, viu și mort, prezență și amintire.
Lupta noastră cu acel ceva care nu se vede, dar care există, a ajuns să construiască identitatea falsei prezențe, în umbra căreia încercăm să tragem după noi viața, așa cum am trage un sac îmbibat cu apă sau un catarg de vas naufragiat, strigând cu ultimele puteri: ”Faceți loc, aduce-ți malul mai aproape de largul din care sosesc!”
Dramatismul sângerând a ceea ce se întâmplă cu noi este accentuat, asemenea unei răni răscolite dincolo de sânge, invitându-ne pur și simplu la semnarea dezastrului, cu o asumare direct și voluntară, acolo unde de regulă îi este rezervat spațiu pentru semnătura autorului.pentru a-l convinge din nou că ei sun calea cea dreaptă, că ei au l
Asumarea faptului zilei, prin personalizarea momentului cu nume și prenume, ține deja de conștiința de sine a personajului scos astfel din anonimat și investit cu această firească responsabilitate a lucrului care se întâmplă, de desfășurarea căruia depinde totul inventariat în sintagma ”va urma”.
Este foarte interesant de urmărit care sunt punctele de intersecție ale demersului luptei împotriva Covid-19 cu acelea ale promisiunilor electorale, pe cât de necesare pe atât de ridiculizate de un segment majoritar al electoratului, ajuns între timp mult mai matur decât prestația politicienilor care vin astăzi în fața lui pierzându-se în manifestări hilare și ridicole.
Înregimentarea clasei politice în tot felul de alianțe, care mai de care mai imposibil de imaginat, racolarea sub culorile politice ale adversarilor eterni, prin metoda momirii cu tarabele pline de tentații prezentate la lumina zilei, transformă întregul peisaj în proiecțiile strălucitoare ale ruinelor mai vechilor metehne de a minții, înșela, fura, de a ridica cameleonismul la rang de conducător.
Campania electorală suprapusă pe lupta erodată de credibilitate, dusă împotriva noului coronavirus, seamănă foarte bine cu intenţia ascunsă a celor care conduc, de a arunca mâța moartă în grădina vecinului, pentru a exista acolo proba adevăratului criminal. Acest tip de a pasa vinovăția, de a te spăla pe mâini, timp de 20 de secunde, doar pentru a te dezinfecta de posibila infestare cu Covid-19, ține de barbarismul conducătorilor fără Dumnezeu, descoperiți a fi nu salvarea țării, cât mai ales îngroparea acesteia alături de gesturile oneroase ale celor care au reușit să transforme țara într-o ogradă proprie, în care sunt săpate straturile tulburătoare cu crini, dar și gropile comune în care au fost ascunse eșecurile inevitabile ale unei guvernări rudimentare, construită pe logica adunării prin toate mijloacele a unei agoniseli cât mai mari, folosindu-se nu doar furtul cât mai ales și jecmănirea tâlhărească la drumul mare, exersând du-se știința de a lua mai mult decât poți duce”, doar pentru că nu se știe când va mai sosi acest moment fatidic lor. Istoria ne spune că așa ceva nu se mai poate întâmpla decât peste o sută de ani! Or atunci, Ludovic Orban va împlini 157 de ani, dovedindu-se a fi un strălucit schelet de premier, pe care se va putea construi destinul unei noi Românii!
ADI CRISTI