ÎN NUMELE CUI

 

 

Nu cred că un atac la persoană ar putea rezolva problema mult invocată a fi golănească. Nu este elegantă și nici măcar productivă o astfel de reacție, chiar dacă subiectul te invite parcă să-l terfelești prin tot felul de adjective, verbe și mai ales substantive, care mai de care mai pline de noroi sau de alte mizerii mult mai pestilențiale și mai scârboase. Chipul de oaie creață este cea mai pașnică trimitere, care nu are nimic împotriva merinosului, cum nu are ceva împotriva behăitului tradus direct în cuvintele limbii române, ca limbă maternă.
Personajul astfel devoalat încearcă să fie un brav om pus la dispoziția celor mulți și amărâți, a celor care doresc ajutorul autoritar ”al celui puternic și cu multă influenţă”, chiar dacă acesta primește și câteva donații drept recunoștință. Cu ani în urmă, şpaga încerca să fie salvată de voința șpăguitorului, a celui care dorește de bună voie și nesilit de nimeni, să dea un ban din proprie inițiativă, fără ca primitorul să emită altfel de pretenții. Atunci, s-a încercat acreditarea ideii că cel care dă și nu condiționează este om serios, de încredere, un om cu simțul civic dezvoltat, pregătit să se sacrifice în numele binelui aproapelui său. Că acesta din urmă considera că efortul său poate fi răsplătit cu mici astfel de atenții, de la o floare,o pungă de cafea, la alimentări substanțiale de conturi , nu cred că se poate vorbi despre o nerușinată mituire, de dare și primire de foloase necuvenite. Cum să fie ”foloase necuvenite”, când acestea sunt trecute în declarația de avere a demnitarului? Dacă ar fi fost vorba despre ”foloase necuvenite” acestea nu ar fi fost afișate în văzul lumii, de parcă personajul primitor ar fi fost un handicapat mintal, dezarmant! Un prost fără nici un fel de scuză, un tâmpit pe care doar boala îl mai poate prezenta a fi persoană fără discernământ! Poate fi vorba despre o strategie solitară. Ceva ce nu s-a mai arătat până azi. Un tembel care se dă de ceasul victoriei pentru a lăsa să se înțeleagă că putem vorbi doar despre un caz medical, doar despre un nefericit ajuns în situația de a promite mai ales ceea ce nu-i stă în puteri să facă și nici măcar nu are știința de a da o mână reală de ajutor celui care i-o cere.
Aspectul său fizic de om aflat la ananghie, de micuț îngrămădit într-un trup, pe cât de mărunt pe atât de semnificativ, în postura celui care are nevoie de ajutor, invocându-se chiar clemența credibilului.”Are dreptate ciudățenia, că n-o să mintă el, cel care arată așa cum arată!”
Dar ce are a face fizicul în relația direct cu spiritual? Motivul Cocoșatului ne arată un monstru cu inimă de copil, de bunătate nealterată.
Dacă insipidul personaj, șters și mult mai apropiat de spectacolul anonimatului, ar fi fost risipit în masa amorfă a cetățenilor, viața acestuia ar fi ajuns banală, dar liniștită, ar fi trecut pe lângă noi cum mai trece apa prin rigolele străzii, fără ca cineva să ia seamă.
Niciodată anonimul nu este o persoană liniștită atunci când acesta devine tentat cu tot felul de stimuli. Promisiunea unei vieți mai bune, decât și-o poate oferi prin forțe proprii, devine primul scurt-circuit în creierul și așa sărac de neuroni sau cu neuronii puși într-o neîmpăcată dezordine.
Eroul nostru se califică astfel în rândul profitorilor, a celor care acceptă momirea spre zone mult mai rarefiate ale vieții ajungând să se creadă persoana importantă care iată, trăiește în el, fără știrea lui, într-un anonimat perfect.
Astfel împins înspre înălțimile puterii, descoperit dintr-o data ca fiind un om care a ieșit de sub plapumă fără a ține cont că este gol goluț, chiar și numai pentru că a fost trezit din somn de zgomotul trepidant al vieții de la ultimul etaj.
Și, uite-l așa cum este aruncat în vâltoare, rostogolit fiind ca un ghem sau ca un bulgăre de zăpadă dintr-un colț în altul.
Omul s-a văzut pe cai mari. A câștigat datorită unei conjuncturi unice, în care bulibășeala și dușmănia între politicieni a netezit calea, a lubrifiat alunecarea, mișcarea transformându-se în bunul cel mai de preț al acțiunii.
Dimensiunea sa nu s-a schimbat, a rămas tot pipernicită, doar că piperniceala a luat forma unei movile pe care au început să se urce cei de lângă el, cei care, astfel înălțați, păreau că vorbesc în numele lui. Vocea i-a devenit mai puternică, cuvintele mai cursive, interesul mai dezinvolt și mai agresiv, mai plin de rârâitul care și-a trezit farmecul și unicitatea pe o scenă politică, trebuie să recunoaștem, ternă și uniformă.
Pentru a avea sens acest editorial ar fi trebuit să poarte un nume. Numele cui ar fi trebuit să-l poarte? În numele cui?!
ADI CRISTI

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.