OBSEDANTA MOARTE FĂRĂ SFÂRȘIT

Spuneam cândva despre periferiile orașelor că sunt expresia țigăniei, traducerea vizuală a mizeriei, dezmembrarea spiritului estetic în fragmente respingătoare de urât mirositor.
Ne regăsim peste noapte în colcăiala putreziciunii, a viermilor lăfăitori pe umbra pânzelor de păianjen, fără ca această terifiantă imagine să ne ajute cu ceva, să ne dea mâna să traversăm strada, dinspre adâncimea gropii spre malurile acesteia, puse în valoare la o posibilă Înviere și dezgropare.
Stăm printre legume și tot felul de fructe, cu vânzători și vânzătoare aplecați peste întreaga producție supusă vânzării, încercând să identificăm acea rotunzire a semnului de întrebare, fără de care nu ar mai fi existat acest dialog al liniilor curbe, chiar dacă acestea nu mai trădează formele ispititoare ale posibilelor coapse, ci pur și simplu stau înghesuite pe spinările cocoșate, din ce în ce mai aplatizate de eterna poziție imprimată de copârșeu. O astfel de curajoasă afirmație ne face să credem că în casa ultimului drum intrăm nu doar atunci când suntem pe ultimul drum, ci mult mai înainte, din momentul în care începem să ne gândim la moarte. Atunci, cu fiecare poziție orizontală ne învățăm trupul să suporte provocarea morții, să ne dea răgazul de a proba întinderea trupului, în care orizontala să ne prelungească umbra mișcătoare a vieții.
Scoaterea tarabelor în frig, sub ploaie, micșorându-se trecerea pe lângă ziduri, ar trebui înțeleasă ca o provocare decisivă a celor care conduc, doar de dragul de a fi cu orice preț la putere, fără ca prezența lor în frunte să fie înțeleasă a fi asumarea morții ca prim contact cu glontele. Cei care iau astăzi decizii, mai ales cele contradictorii, ocupă poziţia ultimilor rânduri, ale paturilor de dormitor, dulapurilor din case, astfel încât prezența lor să fie doar bănuită și nicidecum precis știută.
Lașitatea devine astfel noua dimensiune a realității, în care nimeni nu vrea să-și asume moartea în termenii decisive ai asumării eșecului. Acesta din urmă începe să fie aruncat din curte în curte, fiind practic lăsat tăiat și sfâșiat în tot atâtea părți câte ajung să fie invocate de supraviețuitori. În numele lor se vorbește, în numele lor se împarte, în numele lor este interpretată faima celor care nu mai respiră.
O legătură cu mărar, o legătură cu pătrunjel, un kilogram de morcov și unul de păstârnac, o rădăcină de țelină și o ridiche neagră pot foarte bine să personifice întreaga scenă politica a țării, scoasă pe marginea bordurii de nebunia pandemiei, întâlnire de gradul zero cu acel invizibil dar ucigător virus Covid-19, singurul vinovat pentru tot ceea ce se întâmplă cu noi în ultimele zece luni: 50.994.215cazuri confirmate de infecție cu coronavirus, din care 1.264.077decese. Din acestea până la data de 10 noiembrie s-au înregistrat în România 314.925 de cazuri confirmate de infecție cu coronavirus, din care 8.186 decese, fiind confirmate 7.304 cazuri noi de infecție cu coronavirus.
Acesta este tabloul general al cauzei principale, care ne-a făcut să ne scoatem legumele și fructele pe marginea trotuarului, în frigul sfârșitului de toamnă.
De fapt, această realitate ar trebui citită sub forma unui simbol, ce are șansa de a ne trage acel semnal de alarmă, care ne face din espectativă principala tulburare a așteptării.
Noul coronavirus a reușit să acapareze întreaga atenție a întregii societăți astfel încât, indiferent de domeniu, de zece luni întreaga desfășurare de evenimente se face prin inevitabila intersecție a timpului prezent cu tot ce mișcă în interiorul acestuia.
Vis a vis de trotuarul transformat în piață agro-alimentară. să ne imaginăm că există un spital covid, în care nu mai sunt paturi la ATI, un spital în care se moare, păstrându-se ritmul și durerea pricinuită de frigul care înnegreşte bananele, fleșcăiește varza și castraveții, sticlește roșiile și stafidește strugurii, secați de mustul lor dulce, până când ciorchinele se transformă în piele și sâmbure.
Se moare pe ambele părți ale străzii. În piață, din cauza neputinței conducătorilor de a gândi o strategie coerentă și oportună interesului cetățeanului, în spitale acea strategie pe care specialistul este singura voce care o impune tratamentului Covid-19, astfel încât să reușim eliberarea de obsedanta moarte fără sfârșit.
ADI CRISTI

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.