CONTINUĂM NUMĂRĂTOAREA DE LA 2.682.374.400

 

 

 

Florin Piersic mai scoate capul de sub muntele de ani adunați în spatele său generos, de haiduc definit de inegalabil strigăt din Haiducii lui Șapte Cai: Cuțit, cuțit, cuțit, / de 3 ori te-am ascuțit / !La tocila, pe pietroi, / să tai capul la ciocoi!

Când spui „mai scoate capul”, în cazul lui Florin  Piersic, nu este valabil verbul „a sta pitit”, atâta timp cât mărețul actor nu s-a sfiit niciodată să dea probe de curaj și de îndrăzneală ce au întrecut cu ușurință imaginația scenariștilor filmelor sale.

Florin Piersic este parte din partea lumii care nu se revendică de la Călcâiul lui Ahile, așa cum Hercule bunăoară a ieșit victorios din muncile sale rămase în istorie probe, nu doar prin forță, cât mai ales prin  inteligență naturală. Actorul își dezvăluie punctul vulnerabil doar în glumă, făcându-se că este învins de ceva, căci „de cineva” nu a fost încă pus la pământ.

Viața cu fiecare an pus în spate îl trage de mânecă, îl prinde în brațe, îl trezește în miez de noapte, întrebându-l: Florine, nu te-ai plictisit de mine? / Cum vine vorba asta, să mă plictisesc de viață? / Așa, că mă uit la cei din jurul tău și am impresia că, din ce în ce mai mulți, se topesc precum fulgii de nea. / Și crezi că această transformare este motiv de plictiseală? Pe mine mă doare fiecare frunză care se desprinde din copac și cade jos pe motiv de toamnă, așa cum și dragii mei și dragele mele se sting înaintea lumânării. Dar nici această plecare nu este  motiv de supărare, căci ar trebui să mă supăr pentru lumina Soarelui care nu ajunge în noaptea, pentru apa care curge sau iarba care crește? Există în această viață un dat peste care nu se poate trece, o limită între a fi și a nu fi care face parte din jocul nostru de-a viața, căci ce altceva poate fi lumea de jur împrejurul meu dacă nu actori geniali pregătiți, fiecare la timpul său, să interpreteze un rol pe care mulți dintre noi l-am visat: Hamlet – A fi sau a nu fi! Aceasta-i întrebarea. Urmează acea desfășurare a iureșului existențial care ne decupează din timpul prezent, plasându-ne ca o proiecție pe Univers: „A fi sau a nu fi… Aceasta-i întrebarea./ Mai vrednic oare e să rabzi în cuget / a vitregiei praștii si săgeți, sau arma s-o ridici / asupra mării de griji, și să le curmi?/ Să mori, să dormi… Atât. / Și printr-un somn să curmi durerea din inima și droaia de izbeliști ce-s date cărnii. / Este-o încheiere cucernic de dorit. / Să mori, să dormi. Și poate să visezi. / Aici e greul, căci ce vise pot răsări în somnu-acesta-al morții / când ne-au lepădat hoitul muritor? / La asta se cuvine a cugeta”.

Prințul Hamlet al Danemarcei, prin monologul său, reușește să descopere vieții acele sensuri profunde în care provocarea de zi cu zi devine o glumă, strigăt strident al vieții descoperite astfel în profunzimile ei.

Și aici apare Florin Piersic, detașat de obsedanta pierdere a rolului shakespearian, decontată  doar de către hazardul care i-a oferit altceva în schimb, poate mult mai apropiat de spectator decât și-ar fi dorit cineva atât de confundat cu aplauzele din fața scenei. În astfel de situații crezi că Actorul este plămădit din bucuria celor care îl sorb din priviri, al celor care sunt practic blocați, asemenea soneriilor telefoanelor lor celulare, de uriașa personalitate a celui care vine spre ei cu trupul plin de rănile marilor roluri, cărora Florin Piersic le-a dat nu numai viață, cât, mai ales, le-a dat eternitate, așezându-se deja în loja marilor Actori ai scenei și ai peliculei din această lume.

În jurul său simte dragostea omului arătată Divinului, celui de neatins, dar care există sub genele fiecăruia, în acel vis: „Să mori, să dormi. Și poate să visezi. / Aici e greul, căci ce vise pot răsări în somnu-acesta-al morții (…)

Este o certitudine când mai simțim un cuțit împlântat în inimă, încercând astfel să ne obișnuim cu pierderea unui mare actor, ajuns sau nu la capăt de linie. Titanii scenei teatrului românesc s-au cam terminat, unul câte unul, lăsând un gol imens în partea în care inima încă ne mai bate.

Dacă există moarte, niciodată nu va exista despărțirea de marii actori, de marii artiști, de marii poeți ai lumii. Ei vor fi în timpul prezent, indiferent dacă moartea i-a luat de lângă cei în viață de o sută de ani sau de câteva zile.

De aceea, cred că, în cele din urmă, prietenul meu Florin Piersic va pleca dintre cei care vor mai rămâne în viață, să-l țină minte și nicidecum să-l plângă. Actorul nu are nevoie de lacrimi, el poate cunoaște veșnicia prin aplauzele care  și după moarte îl vor urma.

Ciocoflendere, te omor cu mâna mea, care mă ajută să scriu, dacă cumva îți va trece prin cap să mori. Lasă, nu te grăbi! Uite, azi este ziua ta: La mulți ani, Florin Piersic! Este timpul să bem și să ne înveselim, fiecare  la el acasă (pe banii lui) este adevărat, ținând cont de distanțarea fizică, de spălatul pe mâini și prin urechi (acum că a mai apărut o tulpină), astfel încât să nu te simți singur, căci ar fi o mare nedreptate pentru toți cei care te îndrăgesc și pe care i-am trecut pe lista victimelor talentului său, evident, începând cu mine, continuând cu Andrei Apreutesei, Constantin Parascan, Cartierul Tătărași, Cartierul Galata, Cartierul Dacia, Alexandru cel Bun, Copou, Pădurea Breazu, Lacul Ciric, Teiul lui Eminescu și, nu în ultimul rând, Teatrul Național și Ateneul Național, fără a uita Cotidianul 24:ORE!

La mulți ani, Prietene, la împlinirea vârstei de 2.682.374.400 de secunde! (Pe scurt, la împlinirea a 85 de ani de aplauze).

ADI CRISTI