NICIODATĂ TOAMNA NU FU MAI FRUMOASĂ

Suntem închiși în propria noastră neputință. Nu știm cum să ieșim din cercul deznădejdilor, așa cum nu știm să punem mâna pe rană fără ca aceasta să-și reînceapă sângerarea.
Chiar dacă ținem mâinile ridicate, nu ne predăm. Vrem să fim parte din victorie, fără ca aceasta să ne ia în seamă. Luptăm, luptăm fără a ști cine ne este dușman și cine aliat. Suntem strânși cu ușa, fără a simți durerea violentă, sfărâmătoare de oase și de iluzii. Doar gândul că vom fi citați pe ordinul de luptă de cei care vor veni după noi, ne mai oferă șansa reconstrucției memoriei.
Dezordinea este pregătită să nască ordine, să calmeze orgoliile veșnic rănite, să dea seamă în fața Judecății de Apoi.
Deocamdată liberalii încearcă să se descurce avându-l în frunte pe senatorul Nicolae Ciucă, în calitatea sa de prim ministru desemnat să formeze următorul Guvern al României. S-a pornit de la un guvern minoritar și după trei zile de convorbiri se pare că negocierile au adunat cantitativ material pentru cel pun trei guverne. Social-democrații au început să simtă gustul puterii ceea ce ar putea să-i spulbere bruma de încredere pe care au reușit cu mari sacrificii de imagine să o adune.
USR își continuă dansul de păun, înfoiat și greu de liniștit, sesizând mărgelele pe care liberalii le au la gât, aruncându-se în gol în semn de ”câine până la moarte”, chiar dacă în realitate nimic nu-i mai poate ridica în picioare din hăul în care istoria i-a trimis.
Ca un accent viguros Ludovic Orban reușește să se strecoare printre sutele de morți zilnic număraţi, să-și anunţe demisia din grupul parlamentar PNL, sesizând dezastru ce s-a abătut asupra liberalilor, fără ași da demisia din PNL. PNL trebuie să se întoarcă cu fața la cetățean și cu spatele la chiriașul de la Cotroceni.
Dincolo de acest pasaj există o firească mărturie față de clasa politică în sensul că ar fi timpul ca politicianul să fie capabil să discearnă între a face bine și a se simți bine.
Ne place să credem că am ajuns pe un platou pe care putem trage aer în piept. După această staționare ar trebui să urmeze coborârea, revenirea la realitate, la normalitatea pe care am părăsit-o acum doi ani, ca un copil fugit de acasă.
Încercăm această întoarcere la izvoare. Ne place să ne credem eroi. Că suntem înainte de toate parte din partea care ne silabisește și ne învață pe de rost. Suntem din ce în ce mai îndepărtați de acel final fericit care ar fi trebuit să dea țării un guvern stabil, chiar dacă acest guvern se dorește a fi unul minoritar între PNL și UDMR.
Oricum necesara majoritate în jurul Guvernului Ciucă nu există încă.
USR cere un acord pe bugetul anului viitor, să nu aibă nici un contact cu PSD iar ei să revină pe aceleași poziții de pe care au fost obligați să plece.
În PSD se fac sondaje interne să se vadă dacă membri de partid sunt deciși să intre la guvernare. Baza partidului spune că nu este de acord să intre la guvernare, cu un premier liberal. Totul rămâne astfel în aer. Nimic nu se leagă, nimic nu ne oferă mult invocata stabilitate. Peste tot se aude gâfâitul accelerat al celor care nu reușesc să se separe de ceea ce se întâmplă în realitatea imediată, spațiul în care virusul Covid-19 reușește să facă jocurile și să intimideze respirația.
Avem sau nu dreptate, ceea ce se întâmplă cu noi seamănă din ce în ce mai mult cu un lagăr de concentrare, cu aproape total uitatele barăci în care rastelurile de scândură odihneau oasele care cândva erau scheletele pe care creștea carnea și viața, memoria gesturilor firești și normale în urma cărora oamenii stăpâneau secunda cu bunăvoință și multă, multă cutezanță.
„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă / Sufletului nostru bucuros de moarte./ Palid aşternut e şesul cu mătasă. / Norilor copacii le urzesc brocarte. // Casele-adunate, ca nişte urcioare / Cu vin îngroşat în fundul lor de lut, / Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare, / Din mocirla cărui aur am băut. // Păsările negre suie în apus, / Ca frunza bolnavă-a carpenului sur / Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus, / Foile-n azur. // Cine vrea să plângă, cine să jelească / Vie să asculte-ndemnul ne-nţeles, / Şi cu ochii-n facla plopilor cerească / Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes”.

ADI CRISTI