MOARTEA NU NE VA ÎMBRĂȚIȘA MAI MULT

Ultima lună de toamnă, prima zi a acestei luni care ne-a dat unul dintre cele mai ruginii anotimpuri. Noiembrie poate fi considerată luna menestrelilor. A cântăreților care sunt rude apropiate cu greierii trubaduri de profesie, îmbrăcați în acele mantale fără de care vântul nu ar mai conta în economia tremuratului, a producerii acelui tremolo care de fapt reprezintă excesul de sensibilitate destinat modelării vocii în variante cât mai credibile.

Am început să mușcăm profund din ultima lună de toamnă, din prima zi a acesteia, când țara nu se arată pregătită a fi pentru simpla contabilizare a șanselor pe care le are ea în economia întâmplării. Nu suntem de partea câștigătorilor, așa cum nu încercăm să ne prefigurăm poziția de partea celor care vor merge mai departe. În jurul nostru tot mai mor oameni cunoscuţi, dragi nouă sau chiar fiind dușmanii noștri, fără însă ca să mai nască în resorturile noastre noi resentimentele care ne mențineau vie dușmănia de altădată. Ne dăm seama că moartea ne aduce pe toți la acelaşi numitor comun, face din noi acel camp pe care înflorește doar floarea de Nu mă uitat, astfel încât să nu mai existe motiv de ceartă și de răzbunare.

Moartea, în astfel de finaluri trase cu tușă groasă, ne dezarmează, ne dezbracă de tot ce ar fi însemnat ură fără sentimente și, mai ales, fără nici un fel de motivație care ar putea să reziste. Suntem mai goi decât ne poate arăta goliciunea, mai dezgoliți decât ne mai poate suporta trupul eliberat de tot acoperământul, pregătit să primească în schimb pământul reavăn și călduros. A murit și Doru Dinu Glăvan. Dumnezeu să-l ierte! Cândva un foarte bun prieten de-al meu. Înainte de a muri, un adversar cu care nu ne-am mai înțeles. Moartea l-a smuls din lista cu adversari și l-a eliberat cerului, acolo unde iertarea devine implicită, existând sub aripi de înger.

Drum lin suflete mistuit de angoasele vremii, în noroaiele căreia te-ai înglodat. Se pare că aceasta a fost salvarea care te-a ridicat la cer, fără a mai fi nevoie de o judecată de apoi. Imensitatea cerului este suficientă pentru toți cei care chiar dacă nu am înfăptuit nimic pentru noi, nimic pentru alții să fie responsabilă pentru gestul de a fi încercat să ne recunoaștem vinovăția pentru a cere iertare. Iertare întru izbăvire.

Cred că, în gâlceava amintită mai sus, amândoi purtăm o vină. Vina de a nu ne salva prietenia. Acum îmi dau seama că nu am fost adevărați prieteni, că am lăsat să pătrundă suspiciunea și neîncrederea între noi, coborând în beciurile vorbelor neiertătoare.

Dorul Dinu Galvan a murit al 75 de ani fiind ucis de nemilosul virus, care a pedepsit pentru neîncredere peste 50.000 de suflete. Această moarte nu este una similară cu aceea în care ești furat din vis. Nici  nu ști când mori, trăind fără deșteptarea iluziei morții. Mori chinuindu-te că cineva ți-a pus călcâiul pe furtunul cu oxigen. Mori pur și simplu cu ochii bulbucați de efortul de a mai primi o gură de aer. Mori asfixiat. O moarte care ar trebui interzisă, scoasă din manualul morților permise. Maia Morgenstern îmi trimite un mesaj prin care mă anuță că a fost depistată pozitiv. Nu va mai putea să ajungă la Iași unde acceptase să susţină un recital extraordinar de poezie din lirica lui Riri Sylvia Manon, la Gala Scriitorul Anului 2021. Virusul atacă pe toate direcțiile, în toate pozițiile, numai să ne facă nouă viața imposibilă.

Deschid geamul. Noaptea de afară se grăbește să-și joace întunericul la ruletă. Ieri, la aceeași oră, afară era încă ziuă. Astăzi este noapte. Mâine, poimâine va fi și mai noapte. Întunericul începe să ne cucerească, încercând așa o anume împlinire.

Astăzi va fi o nouă zi. O zi în care ne vom lăsa din nou antrenați în mizeria noroiului amestecat cu ploaie, zloată sau apa murdară. O zi în care politicienii nu ezită să pozeze în chip de salvatorii națiunii, chiar dacă ei de fapt sunt autorii de drept ai acestui măcel nedrept, în care nimeni nu mai seamănă cu nimeni. Toți suntem parte din sfârșitul celuilalt. Un fel de cunoscut al necunoscutului de lângă mine, acel străin care stă lângă tine, pe care ai impresia că l-ai cunoscut cândva, că l-ai ținut de mână, chiar dacă nimeni nu mai are acea mână de ajutor, pe care o tot aștepți să vină spre tine.

Între noi există doar așteptarea, această stare ce echivalează cu acel pas înainte sau înapoi, în interiorul căreia nimeni nu mai circulă, totul se rezumă doar la a aștepta, la a sta la pândă, a crea tensiunea eliberatoare, într-un final, de energii. Încă nu știm cum vor acționa acestea. Să sperăm că ne va fi bine, că moartea nu ne va îmbrățișa mai  mult decât a făcut-o până acum.

ADI CRISTI