LAS-O BALTĂ CĂ ȚI-AM DRES-O!

În miez de ziuă, acum 32 de ani, s-a aprins speranța unui popor până atunci părăsit. A venit o  o adiere, o șoaptă, o încercare de resuscitare a strigătului „Pe aici nu se trece”!

Cu alte cuvinte mai sfioase s-a primit știrea că se schimbă ceva în îngenunchierea unui popor adâncit în nimicnicia celor care au decis să nu mai fie zi, să nu mai fie nopate, astfel încât întregul popor să reușească să stea lipit de zidurile cetății.

Se pregătea o sfioasă condamnare, execuție, o învățătură de minte. Glasul puternic din miezul zilei nu semăna cu nici o frământare a ultimilor 44 de ani de atunci, el fiind mai mult o răbufnire necontrolată, o stare de fapt pe care nimeni nu reușea să o înțeleagă.

Ca un zgomot de tun, ca o ridicare de voce vulcanică, în cetatea în care nimeni nu s-a răstit decât în șoaptă a ținut să dea semnul revoltei, să schimbe mersul ceasului, să împietrească secunda în starea ei de nemișcare.

Aveam pe atunci nevoia unui cântec care să ne poată ridica în picioare în conjunctura în care toate unduirile duioase ale vocii propuneau doar cântece de leagăn și nicidecum cântece de luptă. Nimeni nu avea știința unui atac prin surprindere (chiar), în urma căruia țara de atunci reușea să înțeleagă ceva. Să înțeleagă de fapt altceva decât primea cu pipeta, picături la ora exactă și cu efect imediat.

Momentul zborului cu elicopterul de pe sediul CC al PCR ar trebui să fie emblematic pentru acest popor, un fel de ștergere a paginii pe care ar fi trebuit să fie scrisă despărţirea de regimul comunism, chiar dacă puțini au fost cei care și-au imaginat acest gen de despărțire, de spulberare pur și simplu înecată în sângele „clasei conducătoare”.

Chiar dacă nu ezit să-mi aduc aminte că în comunism nu se putea vorbi decât în versuri despre ”mândră corabia, meșter cârmaciul”, cu genunchiul înfipt în stânca acestui gen de Omagiu stau și mă reculeg exact așa cum aș fi pedepsit la o astfel de aducere aminte.

De atunci, din 22 decembrie și până astăzi a fost schimbată starea de lucru a țării, oferindu-ne șansa de a privi realitatea în față, de a evita falsificarea acesteia, doar pentru a da bine, doar pentru a lăsa strigătul străzii să fie liber și atotstăpânitor. Nu mai contează impresia artistică atâta timp cât aceasta reușește doar să falsifice percepția, lăsând fondul neatins. De fapt, de neatins a rămas mult timp, pornind de la începutul amiezii care a dat peste cap spațiul mioritic și până în zilele noastre, când ne vine din ce în ce mai greu să înțelegem câte ceva. Suntem nu doar pedepsiții acestui timp, cât mai ales suntem condamnații propriilor noastre revolte, ajunse între timp să se împletească, așa cum cele trei frânghii se împletesc, fiecare dependent de voința celeilalte, oferindu-ne în cele din urmă otgonul care ține vaporul la chei,

Revoluția din decembrie 1989 a fost o revoluție sângerândă, căci altfel nu putea să fie, românii fiind învățați să-și numere morții pentru a lua în serios această izbândă. Dacă francezii ne-au învăța că cei care conduc revoluțiile sunt printre primele victime, noi nu ne dăm dispăruți și încercăm să repetăm ceea ce înaintașii noștri robespierre au reușit să facă, dacă nu o țară mai bună, atunci cel puțin o țară în care legea începe să funcționeze, chiar și atunci când ea se aplică conducătorilor.

Ziua de 22 decembrie începe să aibă încăpățânarea de a ne aduce aminte că a fost Revoluție,  că ceea ce s-a întâmplat acum peste 30 de ani ține de o anume conjunctură, că dacă nu am folosi în logica desfășurării evenimentelor personajele de atunci, fără doar și poate, am obține altceva. Românii nu au fost învățați cum se dărâmă un regim politic, mai ales atunci când vine vorba despre regimul comunist, zugrăvit în timp ca fiind acel summum al perfecțiunii în care personajele principale fiind clasa muncitoare și țărănimea nu era obligatoriu în desfășurarea evenimentelor și firul logicii.

Într-o astfel de preocupare avem libertatea de a ne simți mult mai apropiați  între noi, astfel încât să reușim să ne consolidăm reacții de grup, fiind mult mai aproape de acel gen de majorități format nu de la individ la individ, ci mult mai lejer de la grup la grup.

Acea amiază caldă de vară ne-a dezechilibrat într-atât încât de fiecare dată când ne mai ocupă o astfel de anomalie a zăpezilor ne căzute să ne vină din nou ideea unei revoluții. Noroc că amintirile noastre despre revoluție nu mai sunt așa de presante, atâta timp cât putem respira ușurați, „las-o baltă, că ți-am dres-o!

ADI CRISTI