Pe umeri mi s-a așezat

o întrebare
cu alură de pasăre

fără a ști dacă e cântătoare…

 

Ciocul sub forma semnului de întrebare

m-a dus cu gândul că ar putea fi

o pasăre cântătoare

 

Greșit!

Ar fi putut fi

(în cel mai rău caz)

o întrebare cântătoare

sau o pasăre întrebătoare

sau orice altceva

în afară de pasăre!

Iată

aduce mai mult a pisică

aflată la siestă

după ce a prins o pasăre

ce ar fi putut fi cântătoare

(fiind cântătoare a trezit pisica

și….

norul de pene poate depune mărturie…)

 

Aici se naște întrebarea:

Unde s-a întâmplat masacrul:

În realitatea imediată,

în vis

sau pur și simplu în imaginația…?

 

Aici se strecoară adevărata întrebare:

A cui imaginație?

Pisica nu are!

Realitatea nu-i compatibilă

și atunci,

cine pune întrebarea?

Eu, nu. Tu, nu. El, nu.

Noi, nu. Voi, nu. Ei, nu!

 

Să trecem mai departe:

Pe umeri mi s-a așezat…ceva.

Mi s-a părut că este o întrebare.

Sub formă de…

nu mai contează cu cine să o asemănăm

atât timp cât

despre răspunsul la întrebare nimeni

nu a spus nimic.