Înțeleg de ce cuvintele

mă scot din tăcere

(chiar dacă rostirea lor

mă dezbracă de sunete)

cum la rându-mi

îți prădam trupul de haine
și tu te purtai de parcă

mlădioasă-mi treceai

pe sub degete…

 

O clipă de îndestulare

se așeza între noi

cum se mai stivuiește

oboseala în oase…

tihnitele pleoape

ne acoperă ochii

pe când las răpirea

să latre prelung

de parcă lupii ar încerca

să sfâșie Luna:

 

– Hau, hauuuu!

 

Iubirea încă mai picură de pe trup

pe când ploaia se termină

sub streașina muntelui:

Pic, pic, pic!

după care, nimic!