Vocea mi se aude venind

dintr-o peșteră

chiar dacă sunt în deșert.

 

Beduinul mă vede

dar nu se oprește.

Nici pe coama dunelor

nu se oprește

uitând să privească

dincolo de ținutul fantasmelor…

 

Vocea mă aude cum tac

păstrând încă vorbele

ce se zbat și acum

între pereții peșterii

 

 

dar nu rătăcesc

merg la sigur pe drumul

necunoscut

doar el mă mă ține de mână

trecându-mi pe sub tălpi

asemenea unei bande rulante.

 

Spun unii că aceasta este destinul

te duce în necunoscut

pe un drum doar de el știut

pe când tu nu poți decât

să te ții de balustradă.

Mai sunt din când în când

denivelări

vocea mea îmi spune

dintre pereții peșterii:

”Nici destinul nu este perfect

oricât de implacabil ar fi”!