Se adună în haită

amirosind noaptea ieșită în zi…

 

Foamea sare din ei sub formă de urlet

de parcă ar fi răsăritul hămesiților

trecut printre ramuri de brad

de așteptare împietrită

la marginea genelor.

 

Nimeni nu clipește!

Este atâta încordare în aer

încât zgomotul urletului preface în țăndări

țurțurii crescuți din ochii lăsați la pândă

să fixeze locul

din care poate să vină

îndestularea…

Începe o nouă rostogolire de Soare

cu tot ce poate urma pe coama pădurii

pe când ecoul mă cuprinde în brațe

legănându-mi spaimele

neștiind

de unde va începe și unde va ajunge

prada istovitoarelor tăceri.

 

Într-un târziu

ai atins zăpada pe creștet

iar scârțâitul ei a destins arcul

din care lupul

ca o săgeată a sărit

lăsând în urma sa un nor alb de zăpadă!

Ai încercat să mă strigi

dar glasul tău a ajuns la mine

asemene

urletului de lup

fâlfâitului de aripi

cu pasărea ridicată spre ceruri…