Ascult cum mă pătrunde briza

ca un foșnet de rochie dezbrăcată

șansa nopții de a-și însuși

formele tale

devine una cosmică

de parcă s-ar vărsa întunericul

în tiparele trupului epuizat

mângâierilor…

Te găsesc în cele din urmă

sub umbra mea de felinar

de alee pierdută sub frunze

sau chiar

sub umbra unui alt copac

o bancă pe care nu am stat niciodată

și care nu avea cum să existe

în mijlocul valului

(chiar și așa

pregătit să se întoarcă la mal…)

Exiști fără nici o demonstrație

lămuritoare

așa cum există această scrisoare

din care nu prea aflăm

multe lucruri

atâta timp cât apa oceanului

a reușit să ne-o întoarcă

pagină albă

nescrisă, neîncepută, neprihănită

hârtie

găsită pe locul trupului tău

peste care s-a vărsat întunericul

așa cum se mai varsă răsăritul pe cer.