Barăcile au înălțimile durerii

în ele dorm mormintele cenușii

Somnul de veci din murmurul serii

scârțâie sinistru la deschiderea ușii

Nimic nu dă semne că ar fi taină

peste tot sună zgomot de oase

Când trupurile cad ca zăpada

din iarnă

De parcă s-ar prăbuși

Lumea sub coase

Stivuite stau aceste grămezi

Prin care trece viața ca un fir

De apă sau de viață în delir

Blocându-se din noapte în amiezi

Stau pedepsiții stelelor din piept

s-aștepte noaptea veșnică să vină

și poate de aceea ceasul drept

arată zi când noaptea e eternă

un lagăr peste altul

și altul peste toate

au prins tăceri în profunzimi cernite

și toate arse-n lacrimi

în parte despletite

și inimi strecurate și cernute

au scos din amintiri morminte

neîncepute, știute, neștiute…