A O LUA PE COCOAȘĂ

Procurorul General al României este un om relaxat. Recunoaște că nu pierde timpul cu talk show-urile televizate, atât timp cât meseria pe care el o practică nu este una publică sau nu ar trebui să beneficieze de această expunere  de care are astăzi parte. O astfel de protecție ar fi de bun simț și mai ales ar reuși să aleagă grâul de neghină, chiar și în cele mai mediatizate cazuri. De fapt, aici este schepsisul: mediatizarea. Aparentă această expunere de pe surse, cred procurorii, face bine dosarului, atâta timp cât pot să culeagă reacții imediate de la împricinați, înainte ca rechizitoriul să fie oficial, cu propunere de trimitere în judecată. Acest tip de strategie se dorește a fi prezentată ca ”o tehnică nouă a anchetei penale”, chiar dacă are marele dezavantaj de a scoate în linia întâi și pe omul care ar fi trebuit să rămână în umbră, procurorul de caz. Dar, cum pe o corabie aflată în stare de scufundare primii care fug sunt șobolanii și de această dată reacțiile necontrolate ale celor care ”sunt prinși cu ocaua mică” provoacă o oarecare agitație pe care procurorii nu ezită să o controleze, nu ezită să uite de menirea lor în democrației, consolidându-și postura de slujitori ai bolșevismului. Omul care este nevinovat să demonstreze lucrul acesta! Ar suna ca o aducere aminte a justiției comuniste. Astăzi, după aproape 30 de ani de regim democrat, încă mai există acest reflex simplist al procurorului, care nu are de ce să se obosească să adune probele vinovăției învinuitului, chiar și numai pentru că învinuitul se afundă singur în mocirlă, necunoscându-și drepturile și libertățile, fiind pur și simplu dominat la rândul său de vechile practici ale anchetelor penale, acelea în care învinovățitul trebuia să fie vinovatul de serviciu al procuraturii.

Este o bulibășeală în parchetele anului 2017 de cea mai mare frumusețea, dacă frumos poate fi și acest gen de situație. Confuzia a ajuns să fie totală atunci când nu se mai vorbeşte despre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci de ”parchetul lui Augustin Lazăr”, sau de Direcția Națională Anticorupție”, ci pur și simplu de ”Direcția Laurei Codruța Kovesi”. Mai mult, strada devine la rândul ei un actor politic, așa cum reușise mai înainte să fie DNA și SRI. În momentul acesta sistemul care contează este format din patrulaterul groazei, SRI, DNA, ICCJ și strada. Cele patru colțuri în unghi drept devin foarte mobile, reușind să acopere întregul spațiu, demonstrând o surprinzătoare geometrie variabilă, ce-i permite să fie nu numai prezentă peste tot, ci să rămână pe cât de vocală (vezi scena penibilă de la Bruxelles, acolo unde Monica Macovei nu a ezitat să-și dea din nou în petic).

Aceste false identități nu fac altceva decât să induc mesajele distructive ale normalității în România, de exemplu, stare de tensiune creată doar pentru a ne învrăjbi, doar pentru a ne divide, mizând pe faptul că încă mai funcționează metoda de stăpânire imediată: divide et impera!

La noi ca la tâmpiți – poate fi concluzia momentului, concluzie ce poate să-și aroge o vechime de un deceniu și mai bine. De prostie nu te scapă nici măcar Dumnezeu, în timp ce tâmpenia lucrează asemenea infecțiilor nosocomiale, infecții intraspitalicească care nu este prezentă sau care nu se află în perioada de incubație în momentul în care pacientul s-a internat în spital, supra adăugându-se bolii pentru care pacientul s-a internat. De data aceasta surplusul este datorat tâmpeniei Monicăi Macovei, de exemplu, de a face de râs România și la Strasbourg, dacă mai era necesară această acțiune superfluă, mizându-se pe mahalaua stradală adusă nu doar în Parlamentul României, ci și în fața Comisiei de Libertăți Civile, Justiţie Și Afaceri Interne din Parlamentul European.  Mai  mult, în inima Uniunii Europene a intrat ca un ghimpe cunoscutul scriitor și editor român, ascuns sub semnătura Gabriel Liiceanu, chiar și numai pentru că vorbim despre același ”lingău politic”, este adevărat, dublat sau triplat de filosoful și de omul de cultură de mare forță și reprezentativitate. Teleghidat în fața comisiei europene, Gabriel Liiceanu a dorit să facă în jurul său praf și scrum, atacând inclusiv cu armele din arsenalul Monicăi Macovei, adică mințind cu nerușinare, poate, poate cuvântul său va convinge asistența, acolo unde europarlamentarul care tot gafează de două mandate în ridicol și neobrăzare. Minciunile cred eu preluate de Gabriel Liiceanu și nu născute din străfundurile sale de gânditor profund, au adus în cele din urmă deservicii grave României și nu lui Liviu Dragnea sau lui Klaus Iohannis.

Pe fond, vorba lui Augustin Lazăr (care tot așteaptă să audă glasul, care să-i spună: ”Lazăre, vino afară!”): trebuie să fim mai relaxați. Să ne destindem, cum s-a mai destins furnica din parodia lui Marin Sorescu, după ”Greierul și Furnica” de La Fontaine. ” Şi-agăţând vioara-n grindă / Greieru-nşfăcă furnica / Şi-ncepu să o destindă”

Aici cred că poate fi descoperită marea confuzie, care ne tot ține în trena Îngerului Gabriel. În acest caz ”a destinde” nu înseamnă ”a te relaxa”, ci din contra, înseamnă a o lua pe cocoașă bine de tot. Cel puțin așa continuă marele poet: ”Şi-a bătut-o zdravăn, vere! / Apoi s-au oprit. Tăcere. / Amândoi stăteau ca muţi. / – Ei, acuma mă-mprumuţi, / Surioară? / – Cu plăcere”.

ADI CRISTI