CELE DOUĂ VEȘNICII DE DUPĂ MOARTE

Încercăm să ne sprijinim de pildele față de care ne raportăm. Urmărim  contactul direct cu  cel de pe urma căruia am putea avea un spor de vizibilitate, dacă nu și de profunzime. Suntem ocupați de aceste orgolii mărunte ale preamăririi, fără a încerca să avem remușcările vanităților dezinhibate. Pentru majoritatea, acesta este traseul prin viață, atent urmărit să nu care cumva să părăsim calea cea dreaptă, de la naștere la moarte, drum pe care încercăm să descoperim apropierile dintre noi și Cel care ne ține de mână.

Se spune (și noi învățăm acest mesaj) că durerea ne este mai fidelă decât plăcerea bucuriei de a fi în centrul atenției. Avem nevoie de această raportare la jertfă mai mult decât orice altă încercare de a ne explica un succes. Sângele nu se uită, așa  cum se poate uita spuma prelinsă din sticla de șampanie.

Cineva, din urma noastră, ne veghează, dar nu pentru a ne apăra, ci pur și simplu pentru a ne ține minte. Suntem suma amintirilor celor de dinaintea noastră, așa cu rămânem în amintirea celor de după noi, doar dacă am reușit să facem umbră pământului atât de intensă încât să fim asemenea unei arsuri care nu mai trece, al cărui semn să se identifice cu chipul și asemănarea noastră.

De la momentul originar al Răstignirii lui Iisus Hristos și până la cele 1984 de răstigniri repetate după premieră omenirea a reușit să învețe să  iubească întru Dumnezeu și nicidecum în favoarea sa, atâta timp cât iubirea dumnezeiască îl oblig  cu obstinație să se refere doar la el și la nimeni altcineva, chiar dacă prin credință vorbim despre smerenie și milostivire, despre semenul și aproapele nostru, fără însă a amesteca personajele, fără a le rândui nici măcar în urma lui Dumnezeu. Există această separaţie brutală de planuri, necesară neamestecului în treburile interne ale dumnezeirii, starea la care nici un muritor nu poate să ajungă în nume propriu sau în numele celor pe care îi reprezintă, printr-o convenţie artificială dictată de pretinsa responsabilitate.

Fiul lui Dumnezeu nu este Dumnezeu. El este Fiul Acestuia, ridicat dintre noi pentru a fi sacrificat și mai apoi Înălțat, căci doar așa, a gândit Dumnezeu,poate fi conștientizat sacrificiul ca un element decisiv trezirii, asumării responsabilității de a te naște, de a trăi și, mai apoi, de a trece în lumea celor veșnici, spațiul despre care ni se vorbește doar la modul condiționat. ”Vei trăi bine doar dacă aici te vei supune suferințelor lui Iov, îndurate fără a te atinge de dragostea față de Dumnezeu. Suferința în acest spațiul dumnezeiesc nu este provocare și nici pedeapsă, ea reprezintă acel catalizator cu ajutorul căruia ți se poate măsura dragostea nepieritoare și necondiționată pe care o poți avea față de Dumnezeu, indiferent de stare, încărcătură emoțională, nădejde sau deznădejde.

Drumul făcut de Iisus Hristos, înhămat la cruce (se poate citi și ”la credința în Dumnezeu”), pe Golgota, este de fapt drumul fiecărui gând de-al nostru pus în situația de a se raporta la un sistem de referință, pentru a ști ”cine suntem, de unde venim, încotro mergem”.

Marile calamități naturale nu pot fi atât de nemiloase cum pot fi marile calamități ale firii, din care putem desprinde ravagiile pe care le poate produce singurătatea în destinul oamenilor rătăciți, ai nimănui, față de care Dumnezeu însuși nu mai reușește să găsească rezerve de conștientizare, astfel încât să se reușească salvarea sufletului, dacă nu și a trupului.

Pedeapsa nu este percepută în astfel de împrejurări ca o facere de bine, ca o atenționare, cu efectul paharului cu apă rece aruncat în față.  Pedeapsa este citită ca fiind calea spre mântuire, descoperirea suferinței ca o dulce povară, de pe urma căreia trupul a reușit să învețe să sângereze. De fapt, sângele, de această dată, este plata pe care o solicită conștientizarea faptului că omul care nevoie de suferință și de jertfă pentru a fi apropiat lui Dumnezeu, cel care și-a ridicat Fiul la ceruri, după ce a dat pildă omenirii care să fie drumul de urmat. După Înălțare, rolul lui Iisus Hristos a devenit unul minimal, chiar și numai pentru a nu concura rolul decisiv pe care l-a avut Învățătorul în  formula sa de muritor apt pentru marea jertfă, singura în măsură să rânduiască valorile după morala creștină, dovedită timp de 2017 ani ca fiind calea cea dreaptă, drumul cel bun, ieșirea din infern și intrarea în Rai, cele două veșnicii de după moarte.

ADI CRISTI