O ZI NORMALĂ ÎNTR-O LUME ANORMALĂ

Cum e vremea tot așa sunt și vremurile. Degeaba copacii au dat în floare, degeaba gâzele și-au desfăcut aripile, iarna dă și ea semne de aiureală, de amețeală, aruncându-se din nou asupra noastră, cum doar o fiară flămândă și fără scăpare mai este în stare să reacționeze. Există și un alt gen de explicații, din categoria microbului persistent în organism, care, doar în anumite momente, se activează. Îl purtăm cu noi într-o stare latentă, pentru ca, la un anumit moment, să izbucnească, să ne înconjoare, să ne atace, să ne terfelească înainte să dispară la fel de brusc, cum se mai retrag în zori de zi răufăcătorii, de parcă pe strada aceea nu s-a întâmplat nimic deosebit, în afara celor șase, șapte spargeri de locuințe, ale căror victime colaterale au fost și cei doi morți, care nu aveau somn la acea oră târzie, încercând să le strice socotelile, chiar dacă ei au venit cu buna credinţă să dea o raită prin agoniseala de o viață a domnilor.

Suntem deja la mijlocul Săptămânii Luminate și încă mai persistă întunericul, pâcla în interiorul căreia se întâmplă toate aceste încercări, date nouă spre rezolvare și mai ales spre a fi aranjate întru ținere de minte și învățătură de minte. Se pare că din prea multă superficialitate, din prea multă lejeritate, care să nu ne strângă chiar așa de tare de gât, nu am reușit nici de această dată să ne oferim veșniciei model de sculptat, căci despre pictură nu mai este timp și nu mai sunt resurse.

Cum e tocul așa e și pistolul. Ce avem prin cap, vedem și prin împrejurimile noastre. Nimic nu ne mai poate speria, cum nimic nu ne mai poate afecta. Toate încercările lui Iov au fost multiplicate și date nouă ”fără număr”, poate, poate va ieși la suprafață un motiv plauzibil, care să ne arate cu degetul: Ei sunt vinovații!

Nu ne pasă mai mult decât să ne transforme în victime și, mai ales, în cei care s-au nimerit a fi prin timpul prezent, fiind încălțați cu plata oalelor sparte la zi, chiar dacă alții au fost cei care au produs atâtea cioburi, altele decât cele de interes arheologic.

Trăim timpuri neprielnice obișnuinței noastre, rupte din șablonul celor patru anotimpuri precis delimitate de cele două echinocții și solstiții, pierdute și ele în avalanșele sau inundațiile care ne scot afară din case, dacă îmi este permisă această exprimare eufemistică pentru a mai calma efectele unei Naturi mai mult decât dezlănțuite. Uneori am impresia că Natura reacționează cu aceeași unitate de măsură cu care clasa politică a lumii (”nu numai aceea de pe malurile Dâmboviței) încearcă să-și găsească un timbru propriu, o construcție căreia să-i cedeze identitatea, asigurându-și astfel veșnicia. Oricum, aceasta este o posibilă explicație a dezastrului guvernat în numele prosperității. Să avem cât mai mult, să fim cât mai frumoși, să ne meargă cât mai bine în trecerea noastră prin viață. Este adevărat, față de aceste idealuri mărețe, ce să mai conteze modalitatea de a le atinge?! Aș, sunt doar mofturi necesare hrănirii moralei, accidentată în interiorul remarcii: ”Facerea de bine este…”, fără ca mama, despre care se face vorbire după cele trei puncte necesare, să aibă vreo vină.

Machiavelli ne-a demonstrat că scopul este singurul care contează, atâta timp cât atingerea lui are capacitatea de a ne scuza mijlocele, cu ajutorul cărora reușim să ni-l atingem. Nici Friedrich Wilhelm Nietzsch nu a fost prea blând cu smerenia și milostivirea, imaginându-și o depreciere brutală a demnității omului, mult prea liber pentru a fi constrâns, mult prea mândru pentru a fi lăsat la îndemâna canoanelor ”spălatului picioarelor semenului său”, doar de dragul înlăturării trufiei.

Pentru unii trufia a ajuns să fie coloana vertebrală, care îi ține țepeni, fără însă a le mai acorda și celelalte două grade de libertate, fiind pradă sigură reliefului accidentat al drumului prin viață. De regulă, astfel de personaje riscă să-și piardă capul la prima denivelare ieșită în cale, prin împrejurimile cărora trece trenul, avionul sau chiar sabia lui Damocles.

Vorbim prea mult pentru a mai înțelege câte ceva, pentru a ne face cât de cât un rezumat, pe care să-l folosim la orele de studiu, atunci când ne încăpățânăm să înțelegem câte ceva din ceea ce va urma, din ceea ce vom trebui să ținem cont, să luăm în seamă, să fim pregătiți ca următorul pas să-l facem pe pământ și nu pe hăul prăpastiei.

Poate de aceea singurătatea ne ajunge atât de repede din urmă, indiferent de vehiculul folosit, oricât de mult ne-am considera noi că suntem antrenați să trecem prin ”sabie și foc”. Singurătatea lăsată pe jos în urm noastră, de fiecare dată ne iese în cale, mai ales atunci când credem că am ajuns la mal, că am trecut pe malul celălalt, că suntem în siguranţă sau pur și simplu suntem cu noi. Atunci, ne dăm seama că suntem singuri, că afară este din nou iarnă, chiar dacă copacii au dat de mult în floare, iar lemnele de foc au fost deja duse în magazie. O zi normală într-o lume anormală!

ADI CRISTI