PĂCAT

Să spunem că astăzi, cineva dintre noi, împlinește 150 de ani. Un fapt banal ar fi fost ca cineva să împlinească 150 de ani acum 2000 de ani sau acum o mie de ani, pentru că ar fi fost banal ca cineva să împlinească 150 de ani și acum 500 de ani, astfel încât peisajul de prin împrejurimile sale să nu-i fie deloc străin sau aproape de loc străin. Dacă ar fi să luăm ca sistem de referință perioada de acum 150 de ani, astăzi nimic din ceea ce am lăsat în urmă nu s-ar mai potrivi cu memoria faptelor și a întâmplărilor și nici măcar cu memoria zidurilor care, acum 150 de ani, ne construiau matricea viețuirii noastre. Încă și astăzi mai descoperim, grație arheologilor, fel de fel de cioburi, fel de fel de vetre, fel de fel de necropole îngropate de vremuri, descoperiri care ne prelungesc prezența în spații, ce astăzi nu mai seamănă cu ceea ce a fost, așa cum nici personajele, vii cândva, nu mai reprezintă decât un sac de oase, recuperat morții și reclădit după forma și dimensiunea celor care au fost cândva înaintașii noștri.

Se spune că timpul este relativ. Avem nevoie, pentru activarea lui, de un sistem de referință stabil, de un punct zero, originea celor trei dimensiuni în care suntem capabili, noi, oamenii, să percepem lumea. Dar dacă, la rândul său, și acest punct este mobil? Dacă suntem prinși și surprinși de o mișcare uniformă și mai apoi accelerată, ce se întâmplă cu noi? Ce se întâmplă cu observațiile noastre? Ce se întâmplă cu memoria faptelor reținute pentru a fi mai apoi povestite urmașilor, urmașilor noștri?

Evident că, dacă cineva dinte noi, nu eu, poate tu, cititorule sau tu, povestitorule, ar împlini 150 de ani, acela ar fi fost contemporan cu nașterea revistei Convorbiri literare, de exemplu, cu nașterea României moderne, cu Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor,  cu Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Slavici, Ion Luca Caragiale, cum de altfel fericitul longeviv va trebui să suporte întreaga cultură națională în ochii săi vii și mișcători, așa cum va fi dominat de aventura de a se lăsa atins de fiecare, cu aceeași mângâiere pe creștet pe care i-a dat-o Mihai Eminescu lui Tudor Arghezi, pe când aceștia s-au întâlnit pe Calea Victoriei, viitorul mare psalmist având atunci doar nouă ani.

Iată că, doar 150 de ani au trecut de când a început să se lucreze, este adevărat în trei schimburi, la edificarea culturii naționale moderne, cultură ce a coincis cu nașterea statului național modern român.

Un fapt de istorie națională este servit exemplar de Revista Convorbiri literare, care își asumă din începuturi rolul de portdrapel, fiind tot timpul prezent pe toate redutele pe care cultura națională română le-a cucerit și ar trebui să le cucerească și astăzi, când, trebuie să conștientizăm acest fapt, avem una dintre cele mai tinere culturi europene, pregătită să joace rolul ”lupilor tineri” în impunerea noului suflu, noilor direcții ale evoluției culturale în lume.

Dar, fiind vorba despre România și despre români, nu putem să strigăm ”hop” înainte de a sării. Suntem blestemați și după 2000 de ani să ne luptăm cu noi înșine, cu aproapele nostru, cel care vrea cu tot dinadinsul să ne pună piedică, chiar dacă, împiedicați fiind, noi îl tragem și pe el la pământ. Întregul popor se transformă într-o mare îmbulzeală, într-o mare îngrămădeală, într-o nedefinită buluceală, din care nimeni nu mai poate să înțeleagă ceva coerent. Nimeni nu mai știe de ce a ajuns acolo, ce caută printre picioarele semenilor săi?  Unii, întinși la pământ, răsfoiesc o revistă cu titlul verde, din care se mai distinge numele de ”Convorbiri literare” și acesta pe punctul de a fi rupt și mototolit.

O mărturie vie a ceea ce a fost pentru tânăra țară de atunci forța identității naționale. Datorită ei am ajuns astăzi, după 150 de ani să ne recunoaștem, să conștientizăm faptul că avem rădăcini adânci, înfipte puternic în acest sol ce s-a dovedit a fi roditor.

Și, totuși, nu s-a întâmplat ceea ce mi-aș fi dorit să se întâmple, de fapt ceea ce ar fi meritat să se întâmple, când una dintre cele mai vechi reviste vii ale Europei, împlinește 150 de ani.

Cu acest prilej întreaga spiritualitate română ar fi trebuit să fie la Iași. Toate revistele culturale ale țării ar fi trebuit să omagieze regina literaturii române, Convorbiri literare.

Din nou ne-am izolat în tot felul de orgolii rănite. Din nou am dat din umeri a nepăsare, a invidie, a ignoranță părăsită pe străzi, fără a fi și asumată. Nici măcar organul de presă al Uniunii Scriitorilor, ”România literară”, nu s-a obosit să ureze, chiar și la mica publicitate, ”Un călduros La mulți ani!”, revistei Convorbiri literare! – ”Revistă a Uniunii Scriitorilor din România, anul CL”, citând astfel ceea ce scrie pe frontispiciul publicației naționale.

Păcat!

ADI CRISTI