UNDE NU-I CAP…SE FOLOSESC PICIOARELE

A mai trecut o sărbătoare în care românii și-au făcut rost de o minivacanţă, de această dată de cinci zile curgătoare, în așa fel încât una să fie cu soare și restul cu ploaie. Să avem și noi primăvară nu doar iarnă și vară.

Am intrat în luna florilor, luna ploilor, luna în care vremea devine imprevizibilă și instabilă. În rest, aceleași obsesii greu de înțeles, greu de crezut, greu de povestit, chiar și numai pentru că ele nu au nici o legătură cu ceea ce ni se întâmplă nouă, fiecăruia, în viața de zi cu zi. Nebunia, care a atins cotele isteriei colective, cu Ghiță și acuzațiile acestuia, este dublată de dezvăluirile care ne pun în situația să ne descoperim prostiți în cel mai penibil hal, atâta tip cât, votul de la prezidențialele din 2009 încearcă să se dovedească a fi falsificat, astfel încât României să-i fie rezervată cea mai penibilă pagină de istorie postmodernă. România a funcționat în perioada 2009-2014 cu un președinte pe care nu l-a ales poporul, ci a fost impus de serviciile secrete și de cei care și-au asumat, în nume propriu sau de gașcă, rolul de a conduce țara.

O astfel de realitate devine devastatoare, punându-ne serioase semne de întrebare la tot ce poate să se revendice de la valorile democrației autentice. Votul populare ajunge astfel să fie pe fond o simplă bagatelă, un joc de glezne, de fațadă, cu ajutorul căruia poporul să mimeze alegarea, pașii înainte, ajungându-se astăzi să ne întrebăm dacă nu și alegerile din 2014 nu au fost falsificate, nu au fost câștigate de cel care nu avea cum să-l câștige decât ”în spatele ușilor închise”, chiar dacă în turul II al alegerilor din 2014 Klaus Iohannis câștigă umilitor în fața lui Victor Ponta.  Dacă în 2009 se poate vorbi despre un câștig la limită, de aproape 70.000 de voturi în favoarea lui Traian Băsescu, în 2014 vorbim despre diferențe de câteva milioane de voturi, dar care au fost câștigate printr-o manipulare ce ar trebui dezbătută și încadrată într-un sistem de reglementări care să nu mai facă posibil un astfel de derapaj, care, pe fond, ne face prizonierii unor mesaje false, mincinoase.

Cu cât nu vom clarifica și limpezi mai repede aceste semne de întrebare, cu atât vom păstra incertitudinea și descurajarea poporului față de forța votului său, față de statutul imperativ pe care votul ar trebui să-l exercite asupra celor care decid în numele dreptului de a reprezenta voința alegătorului, atunci când reprezentativitatea este raportată la interesul național și nicidecum doar la cel individual, de gașcă, de grup.

Toate aceste ”găuri în cașcaval” nu ne dau voie să respirăm natural, să ne luăm de pe gură masca cu oxigen a luptei dusă împotriva corupției, chiar dacă corupții sunt de fapt cei care au acces la robinetul aparatului de respirat artificial.

Trebuie să recunoaștem și să identificăm precis jocurile de bâlci, ce au fost și încă mai sunt regizate de cei care ne-au furat și ne fură ziua în amiaza mare sub strigătul protector: ”Săriți, prindeți  hoții!”

Avem nevoie deja de această luciditate, care să ne smulgă din replicile schimbului de mingi de ping-pong și să ne ofere libertatea de a spune NU, dar și libertatea de a scoate la iveală toată mizeria (pe care ne-am construit prezumtivul viitor), dovedit astăzi (când a ajuns să fie trecutul nostru) o rușine greu de asumat, pe care nu mai avem dreptul să o trecem sub tăcere. Suntem obligați să ne facem mea culpa, indiferent de costurile care ni se vor calcula, atâta timp cât nu mai putem construi pe minciună, pe iluzoria fundație, care începe să fie descoperită de consistența mlaștinii, a nisipurilor mișcătoare, a unor interese meschine, ascunse în spatele ușilor închise ale celor care au ajuns să ne reprezinte, fără a-și asuma această responsabilitate.

O astfel de meditație a fost scrisă în ziua internațională a oamenilor ce muncesc, o sărbătoare muncitorească, într-o țară în care noțiunea de proletariat este din ce în ce mai puțin reprezentată în economia noastră națională.

Suntem o țară aproape fără muncitori, o țară în care presiunea pe producție și productivitate a fost preluată de IT-iști, de petroliști, bancheri și de lucrătorii din sfera serviciilor. Ne lipsesc siderurgiştii, metalurgiștii, constructorii de mașini, electroniștii, țesătoarele și confecționerii din industria ușoară, fără a mai vorbi despre lucrătorii din industria alimentară(sic!) Să fim atenți la ”Fabricat în Româna”, atâta timp cât lipsa acestora nu înseamnă și lipsa produselor pe care ei ar fi putut să le fabrice în România. Dar, acest ultim program reprezintă de fapt consecința firească a ceea ce se întâmplă cu o țară care este condusă cu picioarele, parafrazând un slogan ”Unde nu-i cap…se folosesc picioarele!”

ADI CRISTI