Respir și focul mă respiră

 

Oprește-mi mâna să nu te atingă

în trecerea prin mângâiere

cum sunt trecute boabele de perlă

prin firul dur, legat de stele

 

oprește timpul să tresară

pe tălpi urcânde

împietrindu-l

în stânca măcinată în nisipul

din care fluviul izvora

 

asemenea istoriei din începuturi

și până lângă mâna mea

ce te găsește-n mângâiere

cum mai găsești umbra la stea

 

respir și focul mă respiră

încerc să te privesc în ochi

din tine totul mă inspiră

și-atunci mă rog la patru popi

 

cu patru Ași mă poți învinge

și vreau să fiu învins de tine

și vreau să vezi cum mi se frânge

ochiul ce-n mine nu mai plânge

 

ochiul din care noaptea strigă

ca un strigoi zburat de ciori

când inima pe trup te ningă

și din poeme crească flori

Model de erou

 

Peste mine s-a așezat pământ de flori

mai ferm, mai elastic

un fel de saltea

cu același burete de ikebana

 

am devenit poetul

fără de hârtie

și fără pană

poetul care-și scrie poemele

cu aranjamentele florale

dictând ikebanei

vers cu vers

poemele morții înspre veșnicie

 

am devenit Maestrul

contorsiunii

din care reușesc să scot

încordarea și tensiunea

încrâncenarea

dând voie fluxului și refluxului

să scoată lumea din case

amintirile din memorie

mâinile din buzunare

aerul din plămâni

strigătul de descătușare

și-n cele din urmă glontele din inimă.

Zidul

 

M-am lipit de zid, probându-mi spatele

în tiparele fostelor execuții

unele erau prea îndepărtate, altele prea apropiate

urmele gloanțelor nu aveau o geometrie variabilă

nici spatele meu nu avea

de parcă ar fi fost înregistrată

o penurie de geometri variabile

chiar dacă pe fond

o astfel de concluzie nu trăda decât

marea prostie

plină de învățăminte și de luări aminte…

 

zidul acesta poartă în piatra găurită, roasă și fărămițată

durerea Istoriei însăși

asemenea unui strigăt rămas înghețat

dacă nu împietrit sau înlemnit…

era

pentru cunoscători

un drum sub formă de poartă stelară

prin care se trece în dincolo

de aici în acolo

de lângă tine – care stăteai cu un batic prins sub bărbie

lângă…nu mai știu cine

sau nu mai știu ce

căci bănuim că moartea își are echipa sa de ciudați

și de ciudățenii

chiar și numai pentru că

ea

din noi provine, din viața noastră

(ce nu poate fi altceva)

căci un bou mort nu poate fi decât un bou viu

ajuns să fie mort…

 

Dar spiritul?! Ce facem cu spiritul?

Pe marginea zidului erau pale urme ale Înălțării

dar nimeni nu a putut să decidă

ale cui erau

și pe cine reprezintă.

 

 

ADI CRISTI