OVIDIU – METAMORFOZATUL, VENIM!

Am atins clipa aceea în care ungurii ne aduc aminte că peste un an vom sărbătorii Centenarul Marii Uniri, moment în care , noi, românii, beneficiarii acestui act istoric, nu suntem în stare să ajungem la Budapesta pe autostradă (sic!) Dar nu pentru că ungurii ne-ar pune bețe în roate, dar nu pentru că vecinii noștri de la vest ar arunca în aer poduri și drumuri, ci pur și simplu pentru că aceeași noi, românii, nu am reușit timp de o sută de ani să ne unim în interior țară, să facem acele drumuri care ne adună, care ne dea voie să fim cu adevărat un popor, în conformitate cu Articolul 1 al Constituţiei României, ”unitar și indivizibil”. Ungurii, contrar faptelor lor istorice, ne așteaptă să jucăm ceardaș în centrul Budapestei și să le răscolim cuțitul în rana memoriei, amintindu-le că ei au semnat cu mânuța lor și sub mustăcioara lor, Tratatul de la Trianon, prin care România își primește înapoi Transilvania.

De primit au primit-o, dar ce folos? De o sută de ani nu reușim să devenim aceeași români și în Dobrogea și la Oradea, și în Timișoara și la Iași, și în Giurgiu, dar și în Bistrița Năsăud. Dacă, în 1917 drumul de la Iași la București dura două săptămâni cu poștalionul, în aceeași perioadă, același drum, făcut cu trenul, prin Viena, dura doar două zile (sic!). Și toată această anomalie avea să se repete până în zilele noastre când noi, aici în spațiul Mioritic, nu reușim de o sută de ani să stabilim care este drumul cel mai scurt între două puncte, neavând acea rețea de drumuri, care să ne permită acest lucru. Tot mai suntem prizonierii ocolișului, atât pe drum cât și în viața de zi cu zi. Lipsa de autostrăzi, de exemplu, ne-a modificat și felul de a gândi, felul de a ne comporta, evitând a avea o abordare pragmatică, precisă a realității. Tot ne învârtim în jurul cozii vacii, tot ne foim și ne îmbârligăm interesele, care mai de care mai personale și mai puțin naționale. Ne este frică parcă sau nu știm cum să acționăm, pe drumul care ne duce direct la țintă. Regele Ferdinand a reușit să ne unească prin acea rețea de cale ferată care întregea România de la Nistru pân la Tisa, reușind să ne dea un exemplu concret de țară în care se poate ajunge dintr-un punct în oricare alt punct unde avem trebuință, fără a mai inventa un alt mijloc de transport. Nici măcar nu am fost în stare să îngânăm această construcție, prin alăturarea de drumuri, mai mici sau mai mari sau din ce în ce mai mari, la nivelul autostrăzii, atunci când dezvoltarea țării ar fi impus-o! Am avut parte, trebuie să recunoaștem doar de niște rebuturi de conducători, cei care ne-au făcut să ne pierdem țara, pe simplul considerent că alții sunt mai mari decât noi, sunt mai puternici decât noi , noi trebuind să ne mulțumim doar cu oscioarele, care ni se aruncă de la masa puternicilor vremurilor. Această postură de slugi, de argați, de oameni cărora le priesc mai bine dependințele, în locul ”saloanelor unde se bea cafea, fumează trabuc și se fac bezele”, ne-a imprimat pe frunte tatuajul sclaviei de care, iată, nu am reușit să scăpăm nici măcar după o sută de ani de la Marea Unire, din 1918. Ungurii, pentru că tot îi pomenim atât de des, un popor minoritar în propria lor țară (în jur de 14% din populația Ungariei) niciodată nu a lăsat să se înțeleagă că alții sunt cei care conduc Ungaria. Niciodată nu au ezitat să vorbească în numele intereselor Ungariei, chiar dacă au trebuit să se ia la trântă cu junghiul lor din stânga, dându-se cocoși până la liniștirea lor cu bota sau cu vorba bună. Un popor mic, dar nervos, un popor greu de strunit, dar eficace pentru bunăstarea poporului său. Dacă tot vorbim de drumuri, de autostrăzi, să ne ferească cel de sus dacă vom fi răutăcioși sau trădători de țară admirându-le reţeaua de drumui, care îi leagă literalmente de Occident, putându-se simți ”la ei acasă”, chiar dacă vorbim despre Lacul Balaton sau de Marea Baltică, de Marea Mediterană sau de Oceanul Atlantic. Le mai lipsește din marshroute, traseele intereselor turistice sau de afaceri, care să-i lege de Marea Neagră, granița lor de Est a Ungarii, prin Borșa sau Nădlac, de Constanța. Și ei sunt împiedicați, cum este întreaga Europă, de acest Twin Peaks românesc, în care Prințul Charles de Wales se simte tulburător de emoționat că pășește ”pe un pământ virgin, de la nașterea lumii, în care nu s-a întâmplat nimic, în care mâna omului nu a modificat echilibrul Naturii”. Aceasta ar putea fi o explicație serioasă, decentă și care ne-ar absolvi de tot ceea ce nu am făcut de peste 2000 de ani, în contul acordului nostru la civilizația timpului prezent. Dar, o astfel de ipostază ar trebui să ne scoată din cărțile dezvoltării și să ne asigure 20 de milioane de posturi de ghizi turistici, apți să le vorbească vizitatorilor, fie ei și unguri, cât de stabilă este țara aceasta în care nimic nu se face din ceea ce i-ar tulbura echilibrul primordial. Ar trebui să încercăm și această variantă de lucru sugerată moștenitorul tronului Regatului Unit. Să ne luăm astfel țara la pas, peste văi și peste munți, peste dealuri și prin lunci, până la Marea cea Mare. Ovidiu – metamorfozatul, venim!

ADI CRISTI