PRESA ȘI PUTEREA, TEZE ȘI ANTITEZE (III)

Adi Cristi

Revenind la cele două spaţii invocate (mass media şi politic) cred că este necesară o pătrundere spre originile acestora, fără exacerbarea tentei academice, păstrându-ne în cronologia faptelor, chiar şi numai pentru a ne regăsi pe noi, cei de azi, în reacţiile similare ale înaintaşilor noştri, astfel încât să reuşim să recompunem evoluţia celor două teritorii care, trebuie să recunoaştem, nu numai că sunt complementare, dar au o multitudine de puncte de intersecţie, de condiţionări reciproce, generând uneori o serie de ambiguităţi, ce nu fac altceva decât să multiplice confuzia şi neîncrederea celor care au dat crezare mesajelor politice difuzate prin intermediul mass media.

La început a fost dorinţa de comunicare. Prin strigăt dezarticulat, prin strigăt articulat, prin gest, prin mână întinsă, prin zbaterea trupului, prin dans, prin semn, prin interjecţie, prin cuvânt, prin propoziţie simplă, prin observaţii decupate din Legile Naturii, prin teoreme, axiome, ecuaţii, previziuni construite pe observaţia mişcărilor aştrilor de pe bolta cerească. Este necesară o călătorie profundă în timp.

Înainte de a vorbi despre ”epoca presei”, care începe după apariţia tiparului, vom întâlni o serie de ‹modalităţi structurate ale comunicării publice impuse de nevoia de informare ”de sus în jos” şi invers, acţiune care se dorea cât mai rapidă, mai exactă şi mai completă, prin care cei care conduceau erau datori să-şi transmită măsurile, dispoziţiile, actele de tot felul, pe de o parte, iar pe de altă parte nevoia de a obţine ”ştiri” despre ce se petrece la nivelul celor care erau conduşi, reprezenta o realitate. Această nevoie ca şi ”curiozitatea” în sine au acţionat înainte de apariţia scrisului şi, evident, înainte de apariţia tiparului.› Profesorul Univ. Dr. Arie Grunberg-Matache reușește o trecere documentată (prin cursul universitar, ”Introducere în Istoria Presei – Relația Presă – Literatură în Cultura Românească”, curs ținut la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea București), de la originile presei și până în prezent. Arie Grunberg-Matache este dintre puținii observatori ai scenei mass media care sesizează o legătură vie între jurnalism și literatură, mai ales pe teritoriu limbii române, spațiul în care știrea de presă a apărut, înaintea tiparului.

Voi reveni la momentul oportun asupra particularității presei post-decembriste a cărui început de zile fierbinți (ale unui decembrie însângerat) a fost asumat de scriitorii momentului, de la Mircea Dinescu, Octavian Paler, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Varujan Vosganian, Florin Iaru, Ion Cristoiu, Emil Hurezeanu, Cornel Nistorescu, Marius Tucă, Cristian Tudor Popescu, la toți ceilalți scriitori coborâți de pe baricadele Revoluției române de la 1989, ale căror vieți se derulau în restul țării.  La Iași, aceștia și-au asumat nașterea presei post-decembriste, fie că s-au numit Liviu Antonesei, Dorin Popa, Cassian Maria Spiridon, Aurel Ștefanachi, Nicolae Panaite, Nichita Danilov, Daniel Condurache, Alexandru Lăzescu, Mihai Leoveanu, Dorian Obreja, Gabriela Scurtu Ilovan sau subsemnatul, care a editat primul cotidian  nou apărut după Revoluție, cotidianul 24:ORE, aflat și astăzi în piața media cu o apariție constantă, de șase zile pe săptămână, iată, timp de 25 de ani.

Dar, până în 2014, urmând traseele sugerate, într-o narațiune fermecătoare, de către Arie Gutenberg-Matache, să identificăm câteva repere semnificative ale începuturilor jurnalismului în lume, înainte ca să putem vorbi despre presă, despre mas media. Într-adevăr, ziariștii au intrat pe scena vehiculării informației sub formă de știre, cu multe secole înaintea apariției ziarului propriu-zis, a mijlocului de comunicare. Astfel, în Evul Mediu îi întâlnim pe acei ”ziariști fără ziar” sau, cum avea să le spună Eugene Dubief,  ”des journalist sans journal”.

Acceptând proiecția interesului nostru pe ”secunda zero”, pe începuturile presei, trebuie să ținem cont o serie de atenționări de genul o dată cu presa aflată în stadiile ei incipiente, afișe,   efemeride, analele pontifilor, Acta Senatus, Acta diurna, apar și primele gesturi ale cenzurii. O dată cu vehicularea informațiilor apar și primii beneficiari, care încep să o speculeze în favoarea intereselor lor.  Profesorul Arie Grunberg-Matache invocă șase cercetători care s-au ocupat de acest subiect. Pleacă de la afirmația lui Pierre Bayle, de la 1700, prin care acesta sesiza: ”numărul jurnalelor și al lucrărilor care ar merita acest nume s-a multiplicat atât de mult încât ar fi momentul să le studiem istoria” și astfel ajunge la Giovanni Giovannini (”De la silex la siliciu” – volum apărut în 1989) și la Apud Jean-Noel Jeanneney (”O istorie a mijloacelor de comunicare” – volum părut în 1997. Apoi, Eugene Dubief, Du Cange, Le Clerc, Boettinger.