ÎN POSTUL PAȘTELUI NIMENI NU ADOARME

Intrăm în cel mai mare post pe care creștinătatea îl impune, nu sub formă de caznă, de pedeapsă, ci pur și simplu sub formă de stimulent întru concentrarea noastră asupra lui Dumnezeu. Cele 40 de zile de post, echivalente ale rătăcirii poporului lui Moise prin deșert, în scopul regăsirii, se doresc a fi un moment de reculegere, de întrebări și mai ales de pregătirea răspunsurilor care să ne îndrume, care să ne ofere calea cea dreaptă. Există o rugăciune, un ajutor, astfel încât arșița să nu ne doboare, frigul nopților să nu ne dezbrace de speranța unui nou început, aflat la capătul acestei forme de penitență.

”Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-mi-l mie, sluga Ta. Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu. Că binecuvântat eşti Tu în vecii vecilor. Amin”. (Rugăciunea Sfântului Efrem Siriul)

Paștele se dovedește a fi Moartea și Învierea, Omega și Alfa, într-o spirală transcendentală a evoluției, pregătindu-ne să credem în lumea de-apoi, în viața cea de dincolo de  moarte, pentru cei care nu l-au părăsit pe Dumnezeu, indiferent de câte nedreptăți pasagere le-a fost dat, ca încercări ale credinței lor, dovedită a fi fără de pată în Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus și Sfântul Duh.

O altă rugăciune, pe care să o rosteşti cel puţin o dată pe zi, este Rugăciunea inimii: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi mă mântuieşte!”.

Acestea sunt cele două porți care, împreună cu ”Tatăl Nostru”, se doresc a fi porțile prin care se pătrunde pe teritoriul credinței, al mântuirii prin miluire.

Paștele este povestea fiecăruia, chiar dacă Răstignirea lui Iisus Hristos a avut loc o singură dată, oferită tuturor ca pildă și ca învățătură de minte. Din acel moment omenirea a reușit să aibă un sistem de referință, un cod moral care să fie folosit sub formă de fundație a destinului omenirii. Din acel moment al Răstignirii, al plății făcută la zi, pentru toate păcatele omenești, de semenul oamenilor, alesul lui Dumnezeu, pentru al cărui sacrificiu, întru luare a minte, a fost Înviat și așezat de-a dreapta lui Dumnezeu, a devenit pentru fiecare un simbol al dumnezeirii, un pas câștigat în a ști că se poate să ajungi pe Câmpiile Elizee când dragostea întru Dumnezeu te ține minte și te lasă să fii mielul jertfit din dragoste de Dumnezeu.

Astăzi începe postul cel mare, postul ce se dorește a fi încercarea specifică omului de rând de curățire și mai ales de izbândă împotriva rutinei, a obișnuinței, a ticului pe care fiecare dintre noi și l-a format de-a lungul vremii. De astăzi, timp de 40 de zile, până când preotul ne va chema cu îndemnul:”Veniți să luați lumină!”, suntem supușii restricțiilor, curățirii trupului, dar mai ales a cugetului și a simțirilor, printr-o suită de renunțări, fără ca acestea să fie considerate și trăite asemenea sacrificiilor.

”Cu această ocazie, creștinii ortodocși încearcă să se abțină de la lucrurile lumești și își îndreaptă privirile spre Dumnezeu”. Este o clipă ce durează 40 de zile, 960 de ore, 3.456.000 de secunde, până când apropierea de Dumnezeu devine vizibilă, cu o participare totală, firească și fără opreliște.

Perioada Postului ar trebui înțeleasă nu doar ca un prag de trecut, ca o încercare dată creștinului sub formă de probă de foc. Ea trebuie înțeleasă a fi, în primul rând, alegerea individului pe baza forței credinței, de care acesta poate da seamă, astfel încât trecerea prin deșertul tentațiilor celor 40 de zile să fie una victorioasă, fără abatere, timpul fiind folosit pentru purificare prin iertare.

Cele mai grave păcate sunt cele făcute cu gândul, atâta timp cât păcatele trupești sunt de scurtă durată și au ca motivație slăbiciunile pasagere. Păcatul cu gândul sunt cel care pot dura mult mai mult, care se pot transforma în obsesii, obiceiuri, ticuri, astfel încât greșeala să ajungă   a fi o hrană cu care individul nu ezită să se hrănească, să depindă de ea, să-și facă poftele cu ea.

Intrarea în post nu ar trebui comparată cu intrarea în Hades, căci ar fi nedrept pentru toți cei care încearcă să se apropie astfel de Dumnezeu, pe drumul principal, cel al credinței, al pocăinței, prin rugăciune și îndrumare.  Dacă în postul regimentului se poate adormi, în postul paștelui nimeni nu adoarme!