24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Ne aducem aminte o dată pe an (așa cum ne-am format acel reflex condiționat de a ne închina ”Tatălui Nostru care este în Ceruri”, de Paște și de Crăciun sau noi, ieșenii, și de Sfânta Parascheva) că ar trebui să fim uniți, că toți suntem, cel puțin în această bătătură, ”de-o făptură și de-o mamă”. Ideea cu unitatea nu ne este străină, cum de altfel nici nu ne prea dă afară din casă. Avem înfiptă în călcâiul fiecăruia ”capra vecinului”, asemenea unei săgeți nimerită în Călcâiul lui Achile, astfel încât doar în momente de mare anestezie sărbătorească mai încercăm să ne dezmeticim și să ne întrebăm de ce unde-s doi puterea crește / și dușmanul nu sporește”? Și, tot noi, ne răspundem, fără a fi auziți de cei din apropiere, că este timpul să ne dăm mâna după îndemnul: ”Hai să dăm mână cu mână”, dar nu oricum, nu aiurea, nu la îngrămădeală, ci doar ”cei cu inima română”.
Unirea la români a fost tot timpul o problemă de moștenire. De lăsat moștenire pentru generațiile următoare, cele investite cu această sarcină de partid și de stat, singura care ne poate menține în văzul lumii, singura de pe urma căreia putem trage câteva concluzii privind conștiința națională, într-o lume a globalizării, a anonimatului. Românii au fost parcă puși la zidul istoriei, fiind pur și simplu pedepsiți de trădările generațiilor anterioare, trădări care invariabil au atentat la unitatea poporului, dar și a teritoriului păstrător de strămoși și de credință, de oase și de obiceiuri.
Când vorbim despre unirea în cuget și-n simțiri vorbim, fără nici o rezervă, despre spațiul moldav, despre Iași în special. Aici, între cele șapte coline a fost zămislită ideea de țară, de rotund strămoșesc, de țărână sfințită cu moartea celor care nu au ezitat să se întrupeze în spiritul de neam, al celor care știu că doar o țară poate fi stavila în calea nemernicilor, fie că s-au numit popoare migratoare, fie că s-au numit imperii cotropitoare. De aici, din Moldova, românii din toată întinderea limbii strămoșești au reușit să ia lumină, au reușit să-și clădească ideea de țară sub forma inimii în care bate același suflet de popor cutezător, drept, stăpân pe tot ce mișcă-n jurul său, ”râul, ramul”. Poporul acesta a fost din începuturi așezat la răscruce de drumuri, astfel încât niciodată nu a avut tihnă, niciodată nu a fost ferit de urgiile vremurilor, indiferent dacă afară era vară sau iarnă, dacă cei care ne treceau hotarul zâmbind țineau mișelește pumnalul să ni-l împlânte în spate. Tot timpul am fost supus trădărilor, tot timpul am fost păstrătorii rănilor sângerânde deschise, astfel încât țara noastră a fost când îngenunchiată (pusă să se scalde în râurile de hotar), când fericită să-și înalțe aceleași teritorii deasupra sufletelor, păstrătoare de țară în dimensiunile ei firești de Românie Mare. Unirea a fost astfel o realitate relativă, o perpetuă provocare, o șansă în plus pentru toți cei care și-au păstrat credința în înțelepciunea valorilor fără de care nu am mai fi putut exista sub formă de conștiință națională, de popor care să aibă tăria și consistența identității surprinsă în continuitate.
Iașul din nou este pus în situația de a privi în zare, de a aștepta cât de cât recunoştinţa celor care au ajuns astăzi să fie beneficiarii puterii și mai ales a avantajelor pe care singuri și le creează, după axioma, ”cine împarte parte își face”.
Marele ghinion al Iașului este că s-a născut în apropierea Rusului, că distanța de la Palatul Culturii la Kremlin este identică cu mărimea poftelor noului Țar, de a fi prevăzător, de a-și păstra spațiul de manevră, în momentul în care va încerca să provoace o nouă demonstrație a puterii ursului ieșit din hibernarea postcomunistă.
”Sunteți mult prea aproape de hulpavnicul vecin, pentru a mai investi în voi, pentru a avea grijă de voi, atâta timp cât orice leu dat în această zonă de țară este de fapt un leu pierdut. Mai bine descurcați-vă singuri, faceți scandal, dar să nu vă așteptați că va fi valabilă Hora Unirii și dincolo de cercul pe care îl veți face în jurul statuii domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Nu cred că a sosit momentul să renunțăm la tiparele deja consolidate ale acelui descurcă-te singur pe care Iașul a fost obligat să-l aplice chiar și numai pentru a trăi, este adevărat din ce în ce mai singur, din ce în ce mai ferit de vizitele la lumina zilei ale bravilor noștri conducători. Dacă pe 24 ianuarie rar mai prinzi un picior de conducător, sosiți în capitala Moldovei, pe 14 octombrie, de ziua Preacuvioasei Parascheva, aceștia, oricare ar fi ei, încă se mai strecoară pe sub tăcerile complice, adresând fierbinți rugăciuni pentru binele lor și a culorilor politice pe care le reprezintă în inevitabilul curcubeu. Oare de ce minorităţile sexuale (LGBT) și-au ales drept drapel acest ROGVAIV? Această renaștere a naturii după furtună? Încâlcite sunt căile Domnului și cine se mai încumetă astăzi să le cerceteze, când există această oprelişte a bunului simț de a te încrede într-o altfel de…unire!
ADI CRISTI
