Au trecut 29 de ani din momentul în care am început să ne construim regimul democrat. Mi-aș permite să împart această perioadă în două etape, una definind-o ca fiind perioada romantică, naivă și plină de bune intenții (1990-2005), pentru ca următoarea etapă să fie caracterizată de rapacitatea conducătorilor, asumare de competențe ce exced prerogativelor funcției propriu-zise (vezi funcția de ”președinte jucător”) și, mult mai grav, de punerea unor presiuni directe, fie pe puterea judecătorească, fie pe puterea politică, într-un război care durează de mi bine de 13 ani (2005-2018)
În prima etapă a efortului nostru de a construi regimul democrat au fost o serie de politicieni care au realizat efectiv scena politică românească, de la imaginarea, proiectarea, realizarea instituțiilor statului drept și până la stabilirea autorității care avea încă din începuturi, încă din textul inițial al Constituției, prevederea obligativitatea: ”Nimeni nu este mai presus de lege, toți suntem egali în fața legii”, dar și o deschidere totală față de respectarea necondiționată a drepturilor și libertăților cetățenești, precum și garantarea acestora.
Îmi imaginez astăzi, privind retrospectiv, că viitorul nostru din 1990 (care ne aștepta la cumpăna dintre milenii, în zorii anului 2000) a reușit să ne dea deja semnalul profund al alternanței la guvernare, al înfrângerii invincibililor lui Ion Iliescu, reușind, în același timp, să ne ofer gustul extrem de amar al marii dezamăgiri, deziluzii, pe fondul întâmplărilor din interiorul conturului președinției lui Emil Constantinescu (1996-2000) și al variantelor de guvernare CDR, ratate: Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu . Atunci am înțeles sau ar fi trebuit să înțelegem că nu culoarea politică dă tonul corect la cântec, nu personalitatea politică poate să salveze corabia de la naufragiu, doar cântându-i-se oda ”Meșter, cârmaciul”.
S-a schimbat și mileniul, fără ca lumea să se termine, fără ca să se fi înregistrat vreo dispariție acolo, ceva, de genul a mai dispărut o meteahnă, un om rău, o apucătură grobiană…Totul a rămas în aceleași coordonate de GPS, astfel încât, în cele din urmă, am răsuflat ușurați, având garanția finală că lumea a rămas la ea acasă, că nu s-a întâmplat nimic cu noi, începând de la fizionomie și până la lejeritatea de a gândi (în continuare) în primul rând pentru interesul personal și mai apoi pentru cel general. Sintagma de a-ți pune mai întâi sacii în căruța ta și mai apoi, dacă nu ni se termină programul, dacă mai avem chef de lucru, dacă mai avem ce pune, să ne concentrăm și asupra căruței interesului general, nu a fost afectată de schimbarea prefixului, trecerea în anul care a produs multe speculații la acea vreme, de la pedeapsa divină și până la un nimicitor atac cibernetic.
Privesc scena politică a țării încercând să înțeleg cine îi mai poate defini originile ca participant, căci martori oculari am rămas mai toți cei care, participând la revoluție (spectator de după perdele, spectator activ din fața televizorului, participant al entuziasmului din piețele publice ale orașelor, luptător cu merite determinate în victoria revoluţiei), cine își mai poate asuma construcția și modificările survenite în timp,a astfel încât de la proiectul noului stat democrat (produs în entuziasmul câștigării libertății) să avem astăzi una dintre cele mai spectaculoase struțo-cămile, pe care nici măcar Dănilă Prepeleac nu și-ar fi putut-o imagina. Caraghioasă, când slută, când bizară, când molatecă, dar și năbădăioasă, bântuită de strigoi, dar și invitată cu Președintele la masă.
Avem deja o istorie de care nu ne vom mai putea debarasa, așa cum au făcut-o comuniștii, ascunzându-l pe Rege în cămară, printre borcanele cu murături de gutui, uitând pur și simplu raftul pe care a fost dosit. Istoria noastră, aceea pe care o scriem zi de zi a adunat deja o primă zi, asupra căreia istoricii au toată motivația să se aplece, să ne vorbească ce spun documentele, de unde am plecat, unde am ajuns, cine poartă răspunderea celor mai bune decizii, cine ar trebui lapidat în piețele publice, pentru dezastrul pe care nu numai că l-a produs dar l-a și imaginat cu minuțiozitate.
Astăzi mai întâlnim câțiva politicieni care au pe trupurile lor rănile facerii clasei politice postdecembriste. Iașul nu se dezminte, nu face notă discordantă cu țara, având chiar un plus de stabilitate în ceea ce privește formarea clasei politice de după decembrie 1989, sub aspectul calității intelectuale a aleșilor. Ieșeni sau nume legate de Iași au dat țării una dintre cele mai serioase expertize ce s-a dovedit a fi câștigătoare în marea majoritate a cazurilor.
O parte dintre aceștia încă mai luptă pe baricadele politicii, alții preferă espectativa, pentru ca din ce în ce mai mulți merg astăzi pe vârfuri ”să mai moară puțin”.
Este timpul să ne provocăm fiecare un recurs la memorie astfel încât să ne punem ordine în lucruri, amintiri, mesaje, fapte, întâmplări, astfel încât amintirea să nu mai fie haotică, să aibă coerența necesară povestirii, dar și protecția necesară rămânerii în logica faptelor asumate. Avem nevoie mai mult ca oricând de această disciplinare a amintirilor, chiar și numai pentru că memoria a fost pentru români cea mai prețioasă bogăție de tezaur, cel mai valid certificat al atestării existenței noastre ca națiune, ca stat, ca popor. În anul acesta de grație 2018, când sărbătorim Centenarul Marii Uniri, avem datoria de a ne face ordine și curățenia și la etajul periodice, acolo unde deja au fost depozite începuturile democraţiei postdecembriste în România, cu oamenii și faptele acestora.
ADI CRISTI