24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Cultul eroilor
Printre flori
cu privirile măturând covorul de iarbă
totul este pregătit
să-ți aprindă speranța în ochi
cum se mai aprind luminile noaptea…
Reușim să ne imaginăm
linia orizontului
care nu se vede, dar există
cum nici tu nu te vezi
dar exiști în mine întinsă
între degetele strecurate
dincolo de trup
și tălpile lăsate să tremure așteptarea
înfrigurarea clipei înghețate
Buchetul de flori din mâinile tăiate
are petalele pătate de sânge
de gloria eroului necunoscut
iar lacrimile șiroind semănă
cu marile cascade ale lumii
chiar dacă ele cad
doar în sufletele rătăcite
ale rătăcitorilor noștri pomeniți!
Să vă fie țărâna ușoară!
Numele veșnic să vă fie pomenit!
Murind
ați câștigat eterna clipă de recunoștință
și toate acestea doar pentru că
ați murit pentru patrie
și nu pentru unul sau pentru altul
ați murit pentru toți cei care au rămas
să vă plângă sau să vă uite
deopotrivă.
Unde mă duc
Întorc capul să văd moartea
cum vine pe urmele mele
dar nici o coasă nu mă urmează
nici o stingere de lumină…
doar femei tulburate de amintiri
pășesc în urma mea
îngroșând cortegiul celor care mă petrec
Unde mă duc?
(mai respiră întrebarea aceasta
pe umărul meu stâng
sub formă de papagal)
Poate merg undeva
călărindu-mi ”zâmbetul fățarnic”
atotștiutor!
Mergi pe căile neștiute
aduse mai aproape de vis
mult mai aproape
că stai și te întrebi
buimac și neterminat:
Unde mă duc nechemat,
Unde mă duc neîntrebat,
Unde mă duc de unul singur?
în timp ce în spate
nu se vede nici umbră de coasă
doar femei tulburate
își înnoadă baticurile cu colțul gurii
mâinile fiind ocupate
cu mângâierea mea
Eu
cel care pășeam înainte
de nu-nțelegeam
de ce urma pașilor
ascundea în căușul lor
stele și nopți
din ce în ce mai îndepărtate
absorbite de ochii închiși
peste inima răstignită
Unde mă duc?
Unde mă duc?!
de nu m-aș mai duce!”
De
duce-m-aș cu ultimul pas
ningând peste oraș
pământul să-l îngraș!
Vis cu urlet de lup
Se adună în haită
amirosind noaptea ieșită în zi…
Foamea sare din ei sub formă de urlet
de parcă ar fi răsăritul hămesiților
trecut printre ramuri de brad
de așteptare împietrită
la marginea genelor.
Nimeni nu clipește!
Este atâta încordare în aer
încât zgomotul urletului preface în țăndări
țurțurii crescuți din ochii lăsați la pândă
să fixeze locul
din care poate să vină
îndestularea…
Începe o nouă rostogolire de Soare
cu tot ce poate urma pe coama pădurii
pe când ecoul mă cuprinde în brațe
legănându-mi spaimele
neștiind
de unde va începe și unde va ajunge
prada istovitoarelor tăceri.
Într-un târziu
ai atins zăpada pe creștet
iar scârțâitul ei a destins arcul
din care lupul
ca o săgeată a sărit
lăsând în urma sa un nor alb de zăpadă!
Ai încercat să mă strigi
dar glasul tău a ajuns la mine
asemene
urletului de lup
fâlfâitului de aripi
cu pasărea ridicată spre ceruri…
ADI CRISTI
(din volumul ”Cu lupii urlând”, aflat în pregătire)
