24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Războiul româno-român. Țara a furat startul campaniei electorale. Din nou același spectacol de marionete, cu personaje naturale, în carne și oase, vii și, de cele mai multe ori, agresive. Tabloul acesta mișcător nu ne este străin. Paradoxal, ne reîntâlnim cu mai vechile noastre obiceiuri, cu mai vechile noastre deprinderi de campanie electorală, moment în care toate simțurile ne sunt atrofiate și ne comportăm din ce în ce mai teleghidați, de zâmbete și îmbrăţişări electorale. Stilistic vorbind s-au consumat toate figurile de stil, de la vorbăria multă, sărăcia omului și până la falsa sinceritate jucată pe cartea recunoaşterii incapacității de a promite ceea ce nu se va realiza. Se încearcă deci supralicitarea cărții sincerității: ”Eu nu vă promit nimic, pentru că v-aș minți și nu cred că mai aveți nevoie de încă un mincinos în plus. Mai bine să știți că eu sunt polul sincerității, al onestității, drept pentru care dacă aveți nevoie de un om sincer, care vrea cu tot dinadinsul să facă ceva, atunci acesta sunt eu. Împreună vom reuși! De unul singur nici măcar nebunul, care se mai crede și azi Napoleon, nu mai reușește să treacă de poarta Spitalului, ne mai vorbind de iernile Rusiei!”
Klaus Iohannis, care nu reușește să facă diferența între el și Napoleon, furnizând din ce în ce mai multe caracteristici comune cu marele conducător (pe când acesta a fost cuprins de prea plinul destinului său tragic) iese astăzi în public, la vorbitor, din ce în ce mai des pentru a se dezvinovății că trebuie să facă ceea ce legea îl obligă să facă, reușind jalnice eschive, de genul ”Mai mult nu mă lasă legea să mă împotrivesc, dar când se va reveni din vacanța parlamentară voi cere Parlamentului să dreagă busuiocul, bla, bla, bla” – ignorând această construcție constituţională prin care separația puterilor în stat este inviolabilă. Nici o abatere de lea lege nu o justifică, nu o agrează, nu o impune! Legislativul este forța supremă legiuitoare, în fața căreia nu vine ”neica președintele” să-i facă agenda de lucru, să-i impună ce legi vor trebui sau nu corectate, pentru că așa vrea Klaus Werner Iohannis, este adevărat până mai ieri prin glasul și nervozitatea celor ținuți în stradă, hămesiți și contrariați de atitudinea jandarmilor, care în loc să le dea corecțiile pe care le merită, încercau dialoguri interminabile, începute și terminate cu ”Măi băieți, fiți și voi rezonabili, mergeți acasă, că ne veți obliga să vă bumbăcim, chiar dacă noi nu agream forța fizică, atâta timp cât ne-am descoperit apetența spre vorbăria intelectuală. Este adevărat, o astfel de provocare s-ar putea să vă usuce și acei câțiva neuroni pe care îi mai aveți, dar indiferent de cât de golănește ne provocați, noi nu vom răspunde unor astfel de invitații la muie!”
Președintele este vizibil incomodat de ceea ce legea îl obligă să facă, după ce s-a tot scălămbăiat pe la televizor, pe la CCR, prin piețele publice, violentând portarii, oamenii de la salubritate, aruncându-și pe capota mașinii nu numai paltonul prezidențial, ci mai ales ochelarii de aviator sau bocancii de schi. Gesturile prezidențiale pot fi traduse și ele într-o cheie a spectacolului la care ”panaramele prezidențiale” lucrează pentru noul mandat. Cuvântul ”panarame”, pentru prima oară de la nașterea sa, nu mai are un sens peiorativ, atâta timp cât el se referă la constructorii de spectacol, cei care reușesc să panorameze, într-o totală cuprindere a măreției iohanniste. ”Panaramele„ deci sunt acei specialiști în panoramare singurii îndreptățiți să asigure imaginea celor 360 de grade, atotcuprinzătoare. Ceea ce nu ar trebui să uităm e că, pe fond, aceste panarame tot panarame rămân, iar Klaus Iohannis știe foarte bine că este prins la mijloc între clădirile pierdute în instanţă și țara pierdută în piețele publice. Cred că vom avea primele alegeri prezidențiale din perioada postdecembristă în care prezidențiabilii vor fi simple afișe electorale de 40×30 (format A3), care nu vor spune nimic, iar câștigătorul va fi alesul numiților ce țin de interesele externe ale unei Românii, care de mult nu mai este a românilor.
Să nu ne facem că nu am știut, că am aflat acum! De mult țara nu mai este țara noastră, atâta tip cât, majoritatea covârșitoare a bogățiilor, cândva ale noastre, aurul galben, aurul negru, aurul verde, sunt de fapt ale celor care au devenit, cu complicitatea tăcerii noastre, adevărații proprietari ai României. Poate de aceea, eu cred că este dreptul lor să-și numească administratorii (care să aibă grijă de investiția pe care ei au făcut-o aici, în timpul celor aproape 30 de ani), chiar dacă această ”numire” trebuie să joace rolul unor alegeri libere, la care să participe poporul alegător. Să creadă fraierii, proștii și năucii de români, sau oamenii cu bun simț, dar creduli, că președintele țării este ales de voința majoritară a românilor, așa cum se întâmplă în orice țară liberă, democrată, suverană, stăpână pe destinul și soarta ei. Hai, Sictir! Să scoatem istoria din programele școlare, chiar dacă ea există ca obiect de studiu, dar nu mai avem țară.
Înaltele Porți au rezistat peste secole. Aceeași Mărie cu altă pălărie. De la cultura ”Hai Sictir!” la civilizația ”Fuck you!” și aceeași constatare: Nu mai avem țară!
ADI CRISTI
