24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
De fiecare data încercăm să ne dăm seama, așa de unii singuri, care este partea bună a lucrurilor și care este partea rea. Alegerile sunt subordonate confortului și mai ales binefacerilor pe care suntem în stare să le acceptăm ca fiind nu numai necesare, cât mai ales binevenite nouă. Nu avem tendința de a ne bucura doar de dragul bucuriei, cât mai ales pentru că ceea ce ni se întâmplă este de fapt ceea ce ne este dat să îndurăm. Pentru început suntem pregătiți să luăm în seamă suferința, durerea, rănile sângerânde, pentru ca mai apoi să fim surprinşi de binele care ne încearcă, asemene unui străin ce bate la ușă. Cu cât binele ne alege mai direct, cu atât credem că destinul nostru este acela al omului pus să-și înfăptuiască viața pentru care a fost predestinat. Nu există suferință fără bucurie sau fără speranța că prin durere și sacrificiu vom fi în stare să trăim și bine. Am fost matrițați cu o astfel de gândire încă de acum aproape o sută de ani, când ideologii comuniști ne-au inoculat rezerva că noi de fapt ne sacrificăm pentru viitorul luminos al copiilor, copiilor noștri. Și ce dacă noi suferim, atâta timp cât nepoții noștri vor avea o viață mai bună, mai frumoasă, mai sigură, mai plină de speranțe (sic!) Cum, alte speranţe?! De fapt această perpetuare a timpului prezent în viitorul imediat ne face mai slabi decât suntem noi în stare să ne apărăm, dar și mai consecvenți în ceea ce ne propunem să facem. Pe peretele biroului nostru citim în fiecare zi: ”Azi, în aceste birou nu se fumează” O atenționare corectă, lucidă, pertinentă, conformă cu voința ocupanților acestui spațiu de viață. Cine intră în birou trebuie să se conformeze, nutrind o falsă speranță că, dacă azi nu se fumează, atunci mai este o șansă ca mâine să se fumeze, chiar dacă în acest loc nu va exista niciodată un ”mâine” favorabil fumătorilor.
Dacă cineva își aprinde o țigară, în văzul ocupanților acelui birou, se naște o revoltă ce poate fi vocală, de genul: ”Stinge bă, țigara! Nu știi să citești ce scrie pe pereți?!” Răspunsul la acest atac agresiv poate fi: ”I beg your pardon, I don’t understand!” sau poate fi: ”Vezi să nu simți gustul pumnului meu peste fleancă!” O altă variant cu țigara aprinsă în locuri nepotrivite poate fi cauzată de un răspuns afirmativ sau chiar de un îndemn slugarnic adresat șefului, care intră în birou și întreabă politicos dacă ar putea să aprindă și el o țigară. Îndemnul la a fuma îl bucură și în același timp îl întristează, atunci când își dă seama că poziția sa de conducător nu face altceva decât să strice ordinea lucrurilor și a înțelegerilor, el devenind o sursă sigură de încălcare a convențiilor stabile, benefice cursului firesc al vieții.
Îndemnul acela, cu sacrificial prezentului în conturile viitorului îndepărtat, poate fi înţeles ca o fugă de răspundere pentru calitatea vieții noastre, o amânare a deznodământului pentru un timp în care nu noi vom fi cei care vom da răspunsurile la aceeași întrebare pusă astăzi conducătorilor noștri: Dar noi când mai trăim?! Cu fiecare generație nouă care vine din urmă, de fapt acei copii ai copiilor noștri, pentru care noi astăzi lucrăm, se nasc alte obligații ale copiilor copiilor lor, astfel încât, nici unul dintre cei pentru care fiecare ”întreținător” prin sacrificiile asumate, nu va reuși să simtă acel bine devenit iluzoriu, acea viață lipsită de griji, acel îndemn ”să trăiți bine” rămas o simplă strigare, un simplu răget de disperare și de durere. Ar trebui să ne dezmeticim, ar trebui să ne trezim, ar trebui să ne ridicăm în picioare, măsurându-ne așteptările și îndepărtările unde am ajuns. În mijlocul acestui desert în care nu crește nimic, în care nu te mai poți orienta, să afli care este drumul cel bun, care este pământul făgăduinței pierdut și el în învălmășeala produsă. Avem o singură urmă de urmat, fără ca acesta să fie a pasului de dinaintea noastră. Urma care ne dă speranța că suntem pe calea cea dreaptă vine din nevoia de continuitate, care până astăzi nu ne-a amăgit. Am ținut și ținem de neam. Am lăsat tradiția să simtă libertatea de a se mișca în direcția din care izvorăște limba română, cu toată zestrea ei de înțelepciuni, zicale, proverbe, pilde, pilonii fundației unui popor stabil, ale căror rădăcini ating cele mai adânci straturi ale vieții primordial. Noi, românii, suntem pe aceste locuri de când viața a reușit să lase firul de iarbă să vadă pentru prima oară cerul. Suntem din rândul celor dintâi și poate de aceea cred că toate aceste rătăciri de astăzi sunt de fapt rătăcirile unor rătăciți și nicidecum ale poporului limbii române.
ADI CRISTI
